Artiștii timpurii moderni luați în discuție în următoarele eseuri (paisprezece italieni și un grec care a stat o vreme în Italia) i-au luat pe acești scriitori antici drept călăuze în ceea ce considerau o palpitantă înnoire a artei în vremea lor, o Renaștere prezentată viu și detaliat de artistul și biograful Giorgio Vasari în cartea sa Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți (în care femeilor li se recunoaște talentul egal). 

Toți cincisprezece ar fi fost aproape sigur de acord în principiu cu Aristotel și Vitruviu că treaba lor era să imite natura. Michelangelo Merisi da Caravaggio afirma deschis vechiul crez. Cu prilejul unui interogatoriu la care l-a supus poliția romană în 1603, a descris astfel calitățile unui bun pictor, după ce își făcuse publică părerea proastă despre contemporanul său, artistul Giovanni Baglioni, prin poeme scandaloase:

 

„În ce mă privește, expresia «un om vrednic» înseamnă că acela știe cum să muncească bine, adică știe să-și facă treaba așa cum se cuvine; așadar, un pictor vrednic este cel care știe să zugrăvească bine și să imite bine lucrurile din natură.“

 

Dar cu cincizeci de ani mai devreme, Viețile artiștilor de Vasari retrogradaseră imitarea naturii la doar primul pas, fie el și esențial, în creația de artă adevărată: în prefața la cea de-a treia parte a biografiei sale colective, el susține că propriii săi contemporani au învățat (în urma unei vechi anecdote despre pictorul Zeuxis, care a înfățișat-o pe zeița Afrodita combinând trăsăturile cele mai potrivite ale mai multor frumoase modele umane) să obțină o sinteză a ceea ce era mai bun în natură, pentru a o depăși, în cele din urmă. Mozaicarilor din secolul al V-lea, autorii imaginii lui Hristos Mântuitorul din absida bazilicii romane Sfântul Ioan din Lateran, li s-a arătat, din câte se afirma, Iisus Însuși, ceea ce a asigurat asemănarea dintre icoană și El, iar despre Sfântul Luca se spune că ar fi beneficiat de același fel de intervenție celestă pe când picta o icoană a Sfintei Fecioare, în schimb artiștilor de la începuturile epocii moderne nu le rămânea decât să reprezinte ființe și fenomene transcendente extrapolând acele viziuni din realitatea concretă a materialelor cu care lucrau și a lucrurilor pe care le vedeau. 

Caravaggio și-a atras criticile folosind o prostituată de la Roma ca model pentru Sfânta Fecioară, însă orice pictor de Madone nu se putea inspira decât din figuri umane ori din alte lucrări ieșite din mână de om, cu speranța că 

inspirația avea să le asigure acea scânteie suplimentară de sfințenie. Inevitabil, opera lor se transforma în ficțiune.

Vederea spre Toledo a lui El Greco schimbă locul în care se găsesc clădirile orașului pentru a-i valorifica la maximum profilul pe un fond fantasmagoric de nori pictat fără îndoială după natură (la fel cum norii Romei sunt cu adevărat identici cu acei vălătuci în stil baroc din care ies valuri de bebeluși cu aripi), și tot el a recurs la aceiași incredibili nori din La Mancha ca să imagineze Paradisul. Ca hartă a orașului, Vedere spre Toledo induce în eroare, mințind în fapt pentru a sublinia poziția dramatică a orașului, între cer și pământ, un loc în care cerul poate coborî pe pământ sau, ca în Laocoonal lui El Greco, așezat pe fundalul cerului din Toledo, un erou antic își retrăiește moartea cumplită de lângă porțile Troiei.

Chemarea Sfântului Matei a lui Caravaggio îl reprezintă pe viitorul sfânt în mijlocul unui grup de vameși într-o tavernă întunecoasă, în momentul când Iisus și Sfântul Petru apar deodată în acel loc. „Vino după Mine“, îi spune Iisus, întinzând o mână – cui? Un tânăr în haine multicolore își apleacă fruntea; un coleg vârstnic cercetează atent prin ochelari o grămadă de monede. Matei, cu pălăria lui de catifea roșu-închis, arată cu degetul spre propriul piept, ca și cum ar spune, „Cine, eu?“, dar sub masa la care stau cu toții picioarele lui au răspuns chemării cu mult înainte ca mesajul să-i ajungă la creier. Îi putem vedea picioarele lui Matei deoarece Caravaggio a renunțat la un picior al mesei. În lumea reală, masa s-ar prăbuși la pământ. În lumea creată de Caravaggio, abia dacă băgăm de seamă: suntem prea absorbiți de dilema unui om obișnuit, a cărui minte rămâne în urma inimii.

Acestea sunt minciunile artiștilor: ferestre deschise spre alte categorii de adevăr.

Pe mine tabloul lui Velázquez mă încântă din toate punctele de vedere, îl consider cel mai important din pictura occidentală. Iar dacă îi aplici tot ce am văzut în cartea asta, este posibil să fii Și tu de acord cu mine. Sau poate aȘa credeai Și tu.

Ce am încercat eu în aceste pagini este să spun că istoria artei vorbeȘte despre multe lucruri, din perspective diferite care se adaptează timpurilor. AȘa cum medicii din secolul al XVII-lea aveau abordări Și metode diferite de cele de acum, cei care ne ocupăm cu istoria artei construim o abordare ce caută în creațiile diferitelor epoci Și culturi răspunsurile cerute de prezent.

În spatele unei opere de artă nu este doar „frumosul“, există numeroase lecturi oferite de metodologiile disciplinei noastre. Să privim tabloul Tânăr cavaler într-un peisaj de Carpaccio, o bijuterie a Muzeului Thyssen-Bornemisza din Madrid. La o primă vedere spunem că este vorba de un portret, dar de fapt este un amestec de genuri, pentru că peisajul este important ca parte a picturii, iar prezența animalelor Și plantelor, cu valoare simbolică mai mult decât probabilă, are un rol decisiv.

Pe de altă parte, portretul acesta poate fi Și o evocare a sentimentelor cu care poate ne identificăm. Îl putem admira Și dintr-o perspectivă strict formală – strălucirea armurii, finețea florilor, rafinatul echilibru cromatic. Reprezentarea armamentului are valoare documentară, care ar putea duce chiar Și la identificarea personajului Și a micului fragment de istorie europeană la care a participat. Iată cum arta se transformă în document istoric.

Alte alternative: studierea atentă a tuturor elemen­te­lor din tablou pentru a le găsi o semnificație, după ce am adunat suficiente informații; sau analiza structurii fizice a operei, de la materialele folosite – pânză, pigmenți, usten­sile – fațetă pasionantă a disciplinei noastre, valoroasă pentru prezervarea patrimoniului artistic. Iată, deci, opțiuni care se deschid înaintea privirilor noastre.

Pentru că totul depinde tocmai de privire.

Dacă privim cu atenție Meninele, vedem o scenă cotidiană, dar Și un portret colectiv, chiar Și reprezentarea exactă a unui animal de companie. Vedem diferite personaje, identificabile, cu propria lor istorie, în cazul unora bine cunoscută. Mai vedem Și o natură moartă, dar Și un autoportret Și un joc de oglinzi. Arătându-ne o clipă congelată dintr-o zi la curtea spaniolă a secolului al XVII-lea, tabloul joacă un rol în istoria Europei. Ne vorbeȘte despre ascensiunea artei ca disciplină intelectuală, dar Și despre rolul de monedă de schimb a femeii la curțile europene absolutiste Și de situația socială a celor afectați de nanism.

Ecouri ale infinitului joc autoreferențial găsim Și la Goya, dar Și la Hitchcock Și în fotografiile Tinei Barney. Ajung Și în obiecte pop Și în teatru. Aici rezidă grandoarea artei Și, mai ales, bogăția de semnificații care se află în stadiu latent sub suprafața unei opere atât de complexe ca acest tablou. Istoria artei este cheia care ne dă acces la toate aceste perspective, care ne permit să cunoaȘtem alte epoci Și culturi Și, totodată, să ne cunoaȘtem mai bine propria identitate.

Asta am vrut să-ți spun. Dacă ai ajuns până aici, sper că drumul a ridicat un pic vălul care desparte disciplina academică de aprecierea artei la care toți avem dreptul. Nu trebuie musai să fii de acord cu mine, dar te invit să priveȘti arta în mod liber, fără prejudecăți.

Și ține minte că, în fond, nu e nicio nenorocire dacă nu-ți place tabloul Las Meninas.

 Miguel Ángel Cajigal Vera

SAVOAREA DESCOPERIRILOR

„Cu un măr voi uimi Parisul“, exclama, la finele secolului al XIX-lea, Paul Cézanne cu mândria unui vizionar – şi a făcut-o. Pictorul impresionist a portretizat în mai bine de o duzină de ocazii prezenţa puternică a acestui fruct, i-a imortalizat încărcătura erotică. A folosit-o ca un medium pentru a invoca natura într-un fel absolut de neuitat. Capitala franceză şi lumea întreagă încă nu şi-au revenit.

Nu a fost singurul artist atras gravitaţional de fructe sau care a perceput esenţa lor hipnotică. Ce ar fi fost cu Hie­ronymus Bosch, Arcimboldo, Caravaggio, Renoir, Monet, Van Gogh în absenţa perelor, piersicilor, portocalelor şi strugurilor? Cum ar fi exprimat ei dorinţa, vitalitatea, tinereţea, sfinţenia, cunoaşterea? „Tot ce vedem ascunde altceva; tot timpul vrem să vedem ce se află ascuns în spatele celor pe care le vedem“, spunea pictorul surealist belgian René Magritte, care a apelat la merele verzi – în afară de pipe, umbrele şi pălării – pentru a reprezenta invizibilul, aspectele intangibile, abstracte şi incomensurabile ale exis­tenţei. Nu doar o dată a sfidat perceperea realităţii observatorului, capacitatea acestuia de a înţelege obişnuitul, tre­zindu-i curiozitatea şi uimirea. Un vertij perceptiv care l-a fascinat pe muzicianul Paul McCartney, care, în 1968, după ce a văzut tabloul Le jeu de Mourre – un măr cu inscripţia „Au revoir“ – a găsit numele legendarei formaţii Beatles: Apple Corps.

La rândul lor, poeţii n-au pierdut ocazia de a lăuda fructele, de a se nutri simbolic cu ele. „Ce miros simt în această încăpere?“ se întreba, în secolul al XVII-lea, Antoine Girard de Saint-Amant în poemul său „Pepenele“, „Ce aromă dulce de mosc şi ambră îmi fericeşte creierul şi face să-mi înflorească inima?“. Guayaba parfumează poezia cubaneză din momentul în care, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Manuel Justo de Rubalcava îşi scria poemul „Silva cubana“: „Mai suavă decât para / în Cuba e minunata guayaba / cu gust linguşitor / dulceaţa ei e pretutindeni lăudată / căci potoleşte foamea şi totodată setea“. Mult mai târziu, în secolul XX, compatriotul său José Lezama Lima descria ananasul „lumină congelată“, în vreme ce romancierul Virgilio Piñera spunea că aroma acestui fruct cu coajă rugoasă putea opri pasărea în zbor.

Chiar dacă par modeste sau comune, fructele au avut mereu savoarea descoperirii. După eoni în care s-au copt în izolare, fără legătură cu restul lumii, despărţite de mii de kilometri de apa oceanelor, începând cu secolul al XVI-lea şi-au început expansiunea globală. „Există copaci de mii de feluri, toţi au fructe şi toate sunt parfumate“, nota Cristofor Columb în jurnalele sale. „Sunt omul cel mai trist de pe lume pentru că nu le recunosc.“

Descoperirea Americii a pus capăt fracturii continentale de 60 de milioane de ani şi astfel a micşorat planeta. Graţie călătoriilor transoceanice, emisferele, Lumea Veche şi Lumea Nouă au devenit mai omogene, iar odată cu ele şi gusturile. În 1972, geograful american Alfred W. Crosby a numit acest eveniment crucial din istoria ambientală „Schimbul lui Columb“, un fenomen fără precedent care a declanşat o explozie ecologică: începând cu anul 1492, mili­oane de oameni s-au mutat de pe un continent pe altul. Religii, idei, mode, limbi, boli au invadat noile pământuri, secerând totodată viaţa a unei cincimi din populaţia lumii. Una dintre modificările majore ale naturii a fost totuşi transferul – deliberat sau accidental – unor plante şi animale care au alterat pentru totdeauna ecosistemele şi practicile culturale din Europa şi din America, dar şi din Africa, Asia şi Oceania. „Pentru ecologişti, schimbul lui Columb reprezintă evenimentul cel mai important de la moartea dinozaurilor“, subliniază ziaristul Charles C. Mann, autorul cărţii 1493: istoria nouă a lumii după Columb.

Această răsturnare biologică a avut profunde efecte gastronomice. Ardeiul iute (chili) a produs curryul din India, paprika în Ungaria, kimchi în Coreea. Ananasul a devenit simbolul bogăţiei, exotismului şi luxului extravagant. Tomatele – numite în 1554 de către botanistul toscan şi medic imperial Pietro Andea Mattioli pomi d’oro (mere de aur) – au devenit parte a identităţii italiene şi a altor ţări mediteraneene. Cartofii, batatele (cartofii dulci), porumbul, fasolea şi mandioca (sau yuca) au alimentat stomacuri şi regate întregi. Iar tutunul, cauciucul, vanilia şi cacao şi-au zămislit propriile imperii. „Unirea continentelor a fost condiţia necesară care a dus la explozia populaţiei din ultimele două secole şi în mod cert a jucat un rol important în Revoluţia Industrială“, semnalează Crosby.

Totuşi, aşa cum aminteşte istoricul britanic Felipe Fernández-Armesto, aceste introduceri nu s-au făcut fără rezistenţă, mai ales în cazul culturilor exotice şi al fructelor crude care iscau suspiciuni din partea multor europeni: în Evul Mediu şi în Renaştere, n-au lipsit medicii care să le considere periculoase pentru sănătate. Abia la finele secolului al XVIII-lea, graţie cercetărilor asupra istoriei naturale din Iluminism şi apariţiei pomologiei (studiul culturii fructelor), au început să fie văzute drept ceea ce sunt: alimentul cel mai uşor şi sănătos pentru dieta omului.

Splendoare și lăcomie, puritate și perfecțiune, împărătese și împărați, prințese, miliardari, actrițe și societăți secrete, vrajă și mister, trufie, trădare, speranță și disperare și bijuterii care au supraviețuit războaielor, trădărilor, incendiilor și jafu­rilor pe drumul lor prin istorie, din adâncul Pământului până în cele mai strălucitoare palate, fluturându-și grandios trena de legende amuțitoare și nemiloase. 

Toate obiectele frumoase au povestea lor, dar în ceea ce privește bijuteriile blestemate povestea e întunecată, sinistră și fascinantă. O istorie întrețesută cu mitul și legenda și povestită într-un limbaj care depășește cu mult cuvintele.

 

Diamantul Hope și marele furt al mileniului • Koh-i-Noor și enigma diamantelor negre • Diamantul alb al lui Orlov și identitatea lui secretă • Colierul reginei Maria Antoaneta și o prințesă în zdrențe • Safirul mov de la Delhi și tainele muzeu­lui • Enigma Perlei Peregrina și drumul spre Hollywood • Rubinul Prințului Negru și mica lui „minciună“ • Diamantul Regent și secretul spadei lui Napoleon • Diamantul Sancy • Inelul cu opal al Bourbonilor și misterul de la Catedrala Almudena • Tiara pierdută a Romanovilor

 

Fiecare nestemată care apare în această carte ascunde o taină, ceva necunoscut. Unele, precum diamantul Hope sau Koh-i-Noor, au fost studiate, examinate și analizate în profunzime, despre ele s-au scris cărți și articole academice, au apărut într-o infinitate de știri de presă și documentare. Chiar și așa, nu știm totul despre ele, rămân multe întrebări fără răspuns și fiecare nouă descoperire vine la pachet cu un nou mister la care nici nu ne gândisem până atunci.

Iar despre altele, pur și simplu nu știm nimic. Au ajuns la noi ca scoase din pălăria unui iluzionist și tot ce putem face este să elaborăm teorii, mai mult sau mai puțin fundamentate, și să continuăm să căutăm sperând ca, într-o bună zi, în vreo arhivă prăfuită, să apară un document vechi sau o fotografie uitată care să aducă un pic de lumină și să ne pună pe făgașul corect.

Am știut că trebuia să scriu această carte într-o seară rece de ianuarie de acum câțiva ani. Pe atunci lucram ca evaluatoare de artă și antichități pentru o casă internațională de licitații și, ca de obicei, evaluam o colecție particulară de picturi, artă decorativă și bijuterii.

Ca specialistă în domeniul meu, m-am obișnuit să las obiectele să-mi vorbească, să-mi spună povestea lor: cum și când au fost create și de cine, cine au fost proprietarii lor, unde s-au aflat și pentru cât timp, cât de bine sau rău au fost tratate. Sunt date importante pentru catalogarea și evaluarea unei piese și, cu anii care aduc experiență, am învățat să le descifrez; altă soluție nu există, pentru că proprietarii ignoră de regulă mare parte din aceste informații, ba uneori chiar încearcă să le ascundă sau să le falsifice. [...]

Au supraviețuit războaielor, revoluțiilor, jafurilor, furturilor, incendiilor. Au dăinuit după prăbușirea dinastiilor, imperiilor și regatelor. Aproape toate au ajuns până la noi în ciuda veacurilor și a distanțelor, trecând printr-un noian de aventuri și peripeții. Altele au dispărut, poate că pentru totdeauna, deși „totdeauna“ are semnificații diferite când vorbim despre ceva creat pentru a sfida eternitatea. Aceeași frumusețe care le face să fie jinduite le și apără de distrugere. Iar pentru a pune mâna pe ele, unii n-au ezitat să trădeze, să fure, să asasineze, ba chiar să provoace răsturnări și să declare războaie.

Neîndoielnic, este vorba de latura întunecată a omului dispus la orice pentru a le avea și care a avut o contribuție majoră la țeserea legendei negre ce învăluie aceste bijuterii. Dar ce le face să fie atât de valoroase? Poate frumusețea lor, indiscutabilă. Sau raritatea lor. Multe nestemate blestemnate se numără printre cele mai frumoase și perfecte din lume, precum diamantul Regent sau diamantul Hope. Sau poate faptul că reprezintă un simbol de putere, mereu legat de împărați, regi, nobili, ba chiar zei și sfinți.

Totuși, secretul lor ar putea sta în ceva străvechi, ances­tral: forța propriilor istorii și felul în care acestea redau istoria omenirii înseși. Într-adevăr, fiecare ne vorbește despre lăcomia celor care nu s-au dat în lături de la nimic pentru a le avea. Orbiți de bogăția și de starea socială înaltă pe care o reprezentau, mulți n-au ezitat să folosească violența, uneori cu consecințe devastatoare, vădindu-și astfel latura cea mai sinistră a ființei omenești.

De asemenea, ambiția se afla în spatele multor mișcări care au purtat bijuteriile dintr-o mână în alta, nu degeaba a le poseda reprezenta un simbol de autoritate, procedență regală sau chiar divină. Ce guvernant n-ar fi fost gata să pună mâna pe un obiect care să reprezinte toate acestea la un loc?

Dar, în același timp, ele ne vorbesc și despre căutarea eternă a frumuseții, de capacitatea noastră de a o crea și a ne emoționa înaintea ei. Despre calitatea intrinsec umană de a găsi puritatea în locurile cele mai nebănuite. Despre lupta noastră neostoită de a atinge perfecțiunea, chiar în situații adverse.

Istoria bijuteriilor blestemate este și istoria umanității noastre; a o descoperi înseamnă a cunoaște un pic mai bine natura, psihicul uman și pe noi înșine.

Fiecare dintre bijuteriile prezentate în aceste pagini a alterat destinul celor care le-au posedat și, în unele cazuri, soarta unei națiuni, a unui imperiu sau a unui continent. De fapt, Istoria însăși ar putea fi interpretată prin ele, urmărind traseul proprietarilor. Împărați, regi, regine, nobili, multimilionari și actrițe de cinema și-au întrețesut destinele fără s-o știe, ca într-un covor invizibil țesut de-a lungul secolelor.

Veți citi istoria acestor bijuterii blestemate, dar și, mai ales, pe cea a bărbaților și femeilor care le-au jinduit, le-au iubit și care au suferit consecințe teribile.

Deși, în definitiv, povestea nu se află decât la început.

Captivanta și permanent surprinzătoarea istorie culturală a modei perfect împletită cu istoria socială și politică, o combinație vie de dovezi vizuale, literare și documentare, toate îndesate în buzunare adânci și doldora de cunoaștere, păs­tră­toare de timpuri și protectoare de amintiri. Tot atât de somptuos ilustrată pe cât de erudită, o carte extrem de inventivă, curajoasă și originală. 

 

Afecțiunea noastră față de buzunare pretinde o revizuire a ceea ce înseamnă să fii dichisit, să confirmăm că am ajuns la un sentiment de încredere în privința hainelor prevăzute cu compartimente ascunse. Pentru cei mai mulți dintre noi, sentimentul de liniște este garantat de o sumedenie de obiecte personale – acele mărunțișuri care permit gesturi furișe de îngrijire sau care ne asigură în orice clipă asistență practică sau emoțională. Ne bazăm pe buzunare pentru protecție și apărare, ceea ce poate la un moment dat să deschidă calea și pentru neîncredere ori teamă. Întâlnirile ostile dintre reprezentanții statului și cetățean încep de obicei cu comanda Mâinile la vedere! Sau, mai grav, Mâinile sus! Contăm pe buzunare și în clipe de dis­pe­rare, așa cum Virginia Woolf, înainte de a se avânta în apele repezi ale râului Ouse, și-a umplut buzunarele cu pietre ca să fie sigură că soarta nu-i va juca o festă.

Buzunarele au evoluat și continuă să evolueze odată cu vestimentația și cu obiectele personale. Vom mai avea nevoie de buzunare într-un viitor în care un fir special integrat în mânecă va putea fi programat să descuie ușile, făcând inutile cheile? Oamenii visează la lumi atât de avansate și de luminate încât instrumentele altădată indispensabile vor deveni inutile. Între timp, chiar dacă ne ducem zilele înzestrați din belșug cu buzunare, nu purtăm mereu în ele ceea ce ne-ar putea fi util. „Aveți o ambarcațiune în buzunar?“ se interesează sardonic Ralph din „Împăratul muștelor“ al lui William Golding, scrutând orizontul de pe țărmul pustiu, întrebându-se dacă salvarea avea să mai vină vreodată. Desigur, eficiența unor obiecte în caz de urgență e greu de prevăzut (iar telefoanele mobile nu au o aplicație de construit bărci). Dar făcând stăruitor loc instrumentelor care ne fac viața mai ușoară, creatorii vestimentari recunosc parteneriatul tenace dintre haine și obiecte. Atunci când sunt inteligent proiectate, buzunarele fac evident eforturi susținute de a anticipa nevoile și de a spori confortul purtătorului. Dacă ai buzunare, nu te simți niciodată singur, nici atunci când ai sentimentul că ai fost abandonat.

 

De la Verdi și Falstaff la Mizantropul lui Bruegel, apoi la Gulliver și la Boccaccio, de la Mark Twain, Lincoln și Regele Soare la Moll Flanders și Miuccia Prada, prin fascinația secolului mode­lat de Salvador Dalí, Elsa Schiaparelli, Vivienne Westwood și Coco Chanel, o lecție inteligentă despre putere și posesie, o istorie socială exhaustivă, o încân­tătoare dovadă de curaj și erudiție care dă răspuns la întrebările esențiale: cine, ce, unde, când și de ce? Și, nu în ultimul rând, pentru cine? Pentru că buzunarele tale spun totul despre ceea ce ești, ce prețuiești și ce îți dorești.

Emoțiile descrise de artiștii contemporani sunt adesea legate de povești autobiografice cu trăsături destabilizante, tragice și îndrăznețe. Maeștrii timpului nostru știu să sape adânc în ei înșiși și să se dezvăluie, fără nevoia de a seascunde în spatele unor mesaje înșelătoare.

Recenta posibilitate de a face artă cu orice material, obiect, gest și tehnică, ajungând să te folosești chiar de propriul corp sau pur și simplu de un concept, de o idee, a schimbat chipul emoțiilor din vremea noastră. Dacă până în anii ’50 ai secolului XX arta a avut întotdeauna de-a face cu reprezentarea – figurativă sau abstractă, dar în orice caz un conținut manifestat prin medierea unui obiect –, mai târziu opera de artă a fost înlocuită chiar de o simplă acțiune sau de un gând, care nu totdeauna au nevoie de o concretizare pentru a ajunge la public. O oportunitate care i-a multiplicat instrumentele cu care să abordeze evocarea sentimentelor, ajutând-o să caute în inimile oamenilor, tot mai supuse solicitărilor propriei emotivități de televiziune, de cinema sau de conținuturile rețelei globale. Pentru a supraviețui, adesea artiștii au fost nevoiți să depășească limitele pudorii și ale decenței, inaugurând un limbaj poetic atât de intens și lipsit de prejudecăți, care de multe ori a avut parte mai mult de respingeri decât de aprecieri.

Campioana relatării propriilor sentimente este fără îndoială artista londoneză Tracey Emin, apărută pe scena engleză la începutul anilor ’90, când a atras atenția criticii datorită unor opere în care își pune în scenă intimitatea, chiar dacă e jenantă. Instalația ei cea mai cunoscută rămâne My bed (1998), patul desfăcut în care a trăit patru zile, după ce a fost părăsită de iubit: un câmp de bătălie pe care au rămas haine, lenjerie intimă, sticle de vodcă, prezervative, pilule anticoncepționale, vechi fotografii Polaroid și mucuri de țigară. O natură moartă, o cameră în stil Van Gogh, un autoportret contemporan care astăzi strălucește între operele cele mai semnificative – și prețioase – de la Tate Modern din Londra.

Fără îndoială, este o operă foarte controversată care descrie melancolia, durerea, mânia, dorința și toate celelalte emoții care conviețuiesc în zilele imediat următoare sfârșitului unei povești de iubire.

Cu trei ani înainte, artista dovedise deja că știe să transforme propriile relații într-o poveste universală cu Everyone I have ever slept with 1963-1995, un cort pe care a scris, brodând și cosând litere pe pânză, numele tuturor celor cu care a dormit până la treizeci și doi de ani. O sută două persoane. La prima vedere, intenția operei e de a provoca scandal și totodată de a solicita voyeurismul publicului prin revelarea identității amanților cu care Emin a făcut sex, un fel de catalog de Don Juan feminin. Artistei îi place să răstoarne categoriile de gen și să arate o răceală fără prejudecăți în exprimarea propriei dorințe, care la ea nu mai e romantică și sfâșietoare, cum ne-au învățat poezia și proza, de la Sappho la Madame Bovary. Eliberează amorul de stereotipurile acumulate timp de secole pentru a-l transforma într-un simplu stimul pentru satisfacerea propriilor instincte sexuale. Opera devine astfel un manifest de emancipare feminină, o declarație de independență sentimentală, o afirmare a libertății.

Însă, la o privire mai atentă, Emin atinge și alte coarde ale inimii, mai profunde și tragice. La o lectură nuanțată, descoperim că două nume aparțin gemenilor pe care artista descoperă că îi așteaptă după un episod de violență. Are doar treisprezece ani și decide să avorteze. Un alt nume este al fratelui ei, cu care se poate bănui că a avut o relație incestuoasă, alții sunt doar prieteni sau tovarăși de călătorie.

 

„Erau persoane cu care am împărțit patul. În unele cazuri erau doar persoane cu care m-am înghesuit în pat dormind câteva ore, de exemplu bunica. De obicei mă întindeam în patul ei și o țineam de mână. Ascultam radioul împreună până adormeam. Să nu faci asta cu persoane pe care nu le iubești sau de care nu-ți pasă.“

Tracey Emin

 

Prieteni, membri de familie, tovarăși de băutură și iubiți – mai ales iubiți –, toți prezenți într-un spațiu restrâns: suntem într-un dialog apropiat cu artista. Ceea ce, la o lectură superficială, pare o reprezentare excentrică și revoluționară a dorinței feminine, devine un joc de-a masacrul, unde Emin se oferă curiozității publicului și pune în scenă ceea ce în trecut se mărturisea doar celei mai bune prietene sau se scria într-un jurnal secret. Acele nume n-au fost scrise pe perete sau într-o carte deschisă, ci în intimitatea unui cort canadian, în care pot intra doar câteva persoane în același timp. Iar noi, odată ajunși înăuntru, ne descoperim spectatori cinici ai plăcerilor și durerilor sale, ne simțim aproape vinovați pentru că am judecat-o – sau am invidiat-o – pe artistă, devenim complici ai emoțiilor sale. 

Opera, expusă pentru prima dată în Sensation, expoziția care în 1997 consacră scandaloasa și teribila Young British Art, este cumpărată de publicitarul Charles Saatchi, care își dă seama imediat de potențialul cultural și comercial al acestor tineri artiști englezi – alături de Emin sunt Damien Hirst, Marc Quinn, Sarah Lucas, frații Chapman, Chris Ofili și alții. Dar un incendiu izbucnit în 2004 în depozitul unde își ținea colecționarul cea mai mare parte a operelor distruge și cortul. Deși afirmă că îl poate reproduce în orice moment, artista refuză să facă unul nou, ca și cum n-ar mai simți nevoia de a parcurge iarăși acel traseu sentimental în sens invers. Odată ce a pus acele nume pe listă, a încheiat socotelile cu acele experiențe și nu mai simte nevoia de a le povesti.

Una dintre puterile artei contemporane este aceea de a ne pune în fața emoțiilor noastre, chiar și a celor mai puțin înălțătoare, datorită unor opere radicale, care știu să dozeze în mod echilibrat provocarea, fără să cadă în vulgaritate.

Costantino DʼOrazio, Arta în șase emoții

„Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne discret.“ ALBERT EINSTEIN

 Sunt extrem de atras de științele naturii și nu am consi­derat niciodată că ar contrazice credința religioasă. Pe de altă parte, având cunoștință de descoperirile științifice, s-a schimbat și modul meu de a gândi despre Dumnezeu. Așadar, ce anume vreau să spun astăzi când rostesc Crezul de la Niceea, împreună cu alți creștini? Pot rămâne fidel unei confesiuni străvechi, preștiințifice, în același timp îmbrățișând deplin gândirea științifică a contemporaneității? Spre exemplu, cum pot împăca credința mea în Dumnezeu cu biologia evoluționistă, cu atât mai mult cu cât ea a condus atât de mulți adepți ai științei spre ateism?

Am abordat relația dintre evoluție și credință în cărțile mele precedente, în special în Dumnezeu după Darwin. Acum însă urmăresc să-mi extind investigațiile, întrebându-mă ce înseamnă Dumnezeu după Albert Einstein (1879–1955). Am ajuns la părerea că teologia este capabilă să trateze cum se cuvine întrebările delicate despre Dumnezeu și evoluție doar dacă ține seama, în primul rând, de universul pe care știința a început să-l dezvăluie la începutul secolului XX. Povestea vieții, după cum ne dăm seama acum, este parte a unei istorii a naturii infinit mai lungi și mai nuanțate decât cea de care aveau cunoștință Charles Darwin (1809–1882) și discipolii lui timpurii. Ce se petrece în istoria vieții a rămas acum un subcapitol din povestea universului. 

Cei mai mulți oameni de știință și teologi nu au privit până acum biologia evoluționistă din perspectiva unui cadru cosmic mai larg. Însă atât călătoria vieții, cât și pelerinajul religios al ființelor omenești capătă un aspect nou de îndată ce le privim în contextul mai cuprinzător al universului fizic. În vreme ce își elabora ideile despre relativitate, Einstein încă nu era conștient că universul pe care îl schița matematic desfășoară un îndelungat proces de naștere. A avut nevoie de contribuțiile altor oameni de știință, ca Georges Lemaître (1894–1966), Edwin Hubble (1889–1955) și George Gamow (1904–1968), pentru a începe să prezinte mai detaliat noua poveste spre care îl conduceau calculele. Cu toate astea, ținând seama că teoria relativității propuse de el stă la baza noii noastre imagini asupra universului, intitulez volumul de față Dumnezeu după Einstein.

Capitolele următoare se deosebesc de reflecțiile mele mai vechi asupra lui Einstein și a lui Dumnezeu. Cea mai mare parte a literaturii pe această temă apărute până acum s-a preocupat de trei aspecte rezultate din cercetările lui Einstein. În primul rând, cosmologia Big Bang presupune existența lui Dumnezeu? Teoria relativității generalizate a lui Einstein este cea care a așezat principalele baze teoretice ale afirmației că universul a început prin Big Bang. Dar această teorie le conferă oare relatărilor biblice despre facerea lumii de către Dumnezeu și credibilitate științifică? O a doua întrebare, pe care eu o consider mai degrabă tulburătoare decât dătătoare de speranțe, provine din noțiunea de dilatare a timpului propusă de Einstein. Relativitatea prevede încetinirea sau accelerarea timpului în funcție de curbura câmpurilor gravitaționale. De vreme ce relativitatea permite ca timpul dintr-un sistem de referință gravitațională să treacă mai repede sau mai încet decât în altele, putem oare invoca elasticitatea trecerii timpului pentru a echivala săptămâna creației biblice din Cartea Facerii cu secvența enorm mai îndelungată de etape descrise în cosmologia contemporană științifică? Permite în principiu relativitatea ca miliarde de ani în măsură omenească să reprezinte doar „o zi“ pentru Dumnezeu, iar Cartea Facerii să poată fi citită astăzi ca realitate din punct de vedere științific? În strânsă legătură cu întrebarea a doua vine și cea de-a treia: Ce însemnătate prezintă nesimultaneitatea relativității speciale – inexistența unui standard universal pentru „acum“ – pentru cum și când ia la cunoștință Dumnezeu ce se petrece în cosmos? În jurul acestor trei întrebări au apărut o mulțime de speculații teologice, însă, după părerea mea, ele sunt aproape lipsite de importanță în comparație cu alte teme legate de Einstein, pe care le voi trece în revistă în paginile care urmează. Adesea, cele trei întrebări menționate, și mai ales cea de-a doua, presupun un stil de interpretare biblică îndoielnic, adesea ad litteram. Teologia, socotesc, este capabilă de mai mult. 

Așa cum îl înțeleg eu, scopul teologiei este să exploreze „temeiurile nădejdii noastre“ (1 Petru 3:15). După Einstein, teologia nu poate evita să-și pună întrebarea dacă descoperirea științifică potrivit căreia cosmosul reprezintă o lungă poveste cu efecte interesante ar putea să ne dea într-un fel oarecare noi motive de speranță – sau dim­potrivă. În 1916, Einstein încă nu înțelesese pe deplin că splendida lui teorie a gravității răsturna, în principiu, oricare idee antică, medievală și modernă despre un univers neclintit. Încă nu sesizase că teoria propusă de el, a relativității generalizate, aducea la lumină o imensă și încă neterminată poveste a cosmosului, potrivit estimărilor actuale, în vârstă de circa 13,8 miliarde de ani. 

Fără să fi avut o intenție în acest sens, Einstein i-a oferit teologiei un punct de vedere cu totul nou de unde să-și pună întrebări legate de semnificație, de adevăr și de Dumnezeu. Până acum, cultura intelectuală contemporană și teologia creștină tradițională au găsit prea puțin înțeles, și cu atât mai puțin motive de nădejde, în îndelungata călătorie parcursă de natură în devenirea ei temporală. În paginile care urmează însă, voi susține – privind atent știința lui Einstein, dar și opiniile lui personale despre religie – că ceea ce s-a petrecut în univers este nici mai mult, nici mai puțin decât o măreață deșteptare, care, observată cu atenție, aduce întemeiate motive de speranță. Și nu cel din urmă dintre aceste motive este acela că în ultimul timp universul a produs minți iscoditoare, așa cum este și cea cu care veți cântări și critica aceste pagini. 

Deși sunt teolog laic creștin (romano-catolic), mă adresez nu numai confraților mei credincioși, ci și oricui se întreabă dacă există motive întemeiate de nădejde și dacă știința după Einstein contribuie în vreun fel la lămurirea acelei chestiuni aproape universale. Prin urmare, această carte reprezintă o contribuție la discuția mai generală de astăzi legată de relația dintre știință și religie. Chiar dacă plec la drum cu un punct de vedere creștin, cercetarea mea este substanțial relevantă și în cazul întrebărilor care vin și din multe alte direcții. Sunt încredințat că invitația adresată lui Einstein de a mă însoți cel puțin o parte a drumului din investigația care urmează va atrage atenția oamenilor de știință, filozofilor și altor admiratori ai marelui fizician și, chiar dacă nu întotdeauna, poate și consimțământul.

Apărută pe piața de carte din România în 2012, editura Baroque Books&Arts a avut încă de la început un aer distinctiv pe rafturile librăriei. Cu grijă pentru grafică și hârtie, cu ilustrații originale, cu o selecție și o identitate vizuală foarte clar conturate, atât librarii, cât și cititorii au ajuns să identifice cu ușurință cărțile Baroque. 

Dana Moroiu, directoarea editurii, un nume de care se leagă o îndelungată activitate editorială, ne povestește cum a început aventura Baroque – între antreprenoriat și experieță editorială, rafinament și atenție la detalii, fantezii nevinovate și mici plăceri vinovate…

CARE ESTE POVESTEA EDITURII BAROQUE BOOKS&ARTS? CUM A ÎNCEPUT EA?
Într-o lume a producțiilor masificate, am avut curajul și nebunia să creăm o nișă de haute-couture editorial, volume cu grafică elegantă, pline de subtilitate, ironie și imaginație, care se adresează unui public capabil să prețuiască micile comori din viața de zi cu zi.

CÂT DE GREU E SĂ DEZVOLȚI O AFACERE ÎN ROMÂNIA? MAI ALES CÂND EA E O EDITURĂ?

Priceperea mea la afaceri este minimă, la limita bunului-simț. Nu ne-am gândit că vom avea o afacere, ci o editură. Am creat un mod de viață plăcută și grea, pe măsură. Știu că fiecare factură trebuie plătită la timp, nu mai vorbim despre impozite. Și apoi despre facturile personale. Am reușit să ne plasăm pe o orbită existențială onestă și, recunosc, la fel de mare este echilibristica inteligentă de a ne păstra acolo. Partea cea mai bună a lucrurilor este că nu s-a inventat impozitul pe bucurie, pe bucuria de a face ce-ți place. Cât despre ceea ce nu ne place, avem un contract cu o firmă de contabilitate care guvernează riguros fanteziile noastre nevinovate și micile plăceri vinovate. 

ȘI MAI ALES CÂND E O EDITURĂ CARE ÎȘI PROPUNE SĂ PĂSTREZE UN STANDARD RIDICAT ÎN CEEA CE PRIVEȘTE IDENTITATEA VIZUALĂ A TITLURILOR ȘI A INVESTIȚIEI ÎN HÂRTIE ȘI ÎN REALIZAREA GRAFICĂ?

Nu e important să faci lucruri neobișnuite, ci lucruri obișnuite într-un mod neobișnuit. Căutăm întotdeauna imperfecțiunea studiată, cât mai departe de perfecțiunea mecanică, într-un elitism nonșalant guvernat de farmecul firescului. Adică șic & șui, cum spune cel mai bun prieten al nostru. 
Volumele Baroque angajează cititorii într-o aventură a cunoașterii simplă, exuberantă, cu o bogăție de detalii lipsite de ambiguitate, ce lasă ușa deschisă realismului cotidian. Dacă mergem la etimologie, baroque, dincolo de perlă, înseamnă migală, ingredient care nu poate fi trecut niciodată în fișa postului. Adică să îți pese. Despre asta este vorba. Și, nu în ultimul rând, trebuie să amintim că volumele Baroque vin din zone extrem de diverse, dar toate au un numitor comun: inteligență, imaginație, ironie și grație și își propun să formeze și să rafineze bunul-gust și personalitatea à la légère, fără nicio declarație de intenție programatică.

SPUNEȚI-NE CÂTEVA CUVINTE DESPRE CĂRȚILE EDITURII BAROQUE. CE AR TREBUI SĂ ȘTIE CITITORII DESPRE SELECȚIA DE AUTORI ȘI TEME? PENTRU CEI CARE N-AU AJUNS ÎNCĂ LA ELE, DAR ȘI PENTRU CEI CARE SUNT DEJA ATAȘAȚI DE CĂRȚILE BAROQUE, CA O FORMĂ DE DIALOG CU PROPRIILE LOR GÂNDURI. 

Conținutul colecțiilor Baroque susține o sinteză permanentă între tradiții și modernitate, între valori clasice și avangardiste, într-o notă de ironie subtilă și o imperfecțiune studiată, cât mai departe de perfecțiunea mecanică, în condiții grafice impecabile, mult apreciate de cititori, dar și de partenerii noștri – autori și editori din lumea largă, tipografii și importatori de hârtie. Lucrăm copertele cu cei mai mari graficieni din România și tipărim pe cele mai bune materiale din lume, să amintim numai de cartonul cu fibră de bambus sau de bumbac. 
Cititorii noștri apreciază nișa de eleganță pe care am creat-o, cu micile ei bucurii de a risipi și de a fi generoși, și pasul pe care l-am făcut spre cartea inteligentă-obiect estetic.

CUM V-A AFECTAT ACEASTĂ CRIZĂ? 

Din spirit de autoprotecție nu am făcut asemenea calcule. Pentru că noi nu am greșit cu nimic, ca să putem corecta cu instrumentele de care dispunem. Ceea ce nu a funcționat trebuie să își revină pe cale naturală, desigur sub supraveghere profesionistă și prin mijloace comportamentale oneste și binevoitoare, mă refer la comportamentul partenerilor plătitori de facturi care cu toții, și împreună cu noi, formează un lanț trofic. Din păcate, mulți au ales calea canibalizării, fără să se gândească simplu că dacă omoară albinele vor muri și panterele, nu după mult timp.

CANALELE ONLINE AU FUNCȚIONAT PESTE AȘTEPTĂRI, CITITORII NOȘTRI AU FOST LA ÎNĂLȚIME, IAR CURIERII NE-AU DAT O LECȚIE FRUMOASĂ DESPRE CUM VIAȚA MERGE ÎNAINTE DIN CLIC ÎN CLIC.

În ce privește activitatea noastră editorială, nu pot spune că s-a oprit sau că și-a încetinit ritmul, nici gând, de la inventivitate până la rutină totul a funcționat ca un mecanism bine uns, doar că liniștea din jur ne-a făcut să îi auzim mult mai limpede tic-tacul. „Omul și timpul, nimic altceva: umple-l!”, spunea Nicolae Steinhardt.

CARE SUNT PLANURILE EDITURII PENTRU PERIOADA URMĂTOARE? 

Avem multe proiecte editoriale la care ținem foarte mult. Și toate sunt un semn de prețuire pentru cartea frumoasă. Iar apoi pentru cartea și mai frumoasă. În fiecare zi înveți ceva, inventezi ceva, te bucuri și dăruiești bucurii. Desigur, nu ikebana și nici sfaturi pentru carieră. Rămânem tot pe teritoriul umorului fin și al subtilității, guvernat de alianța dintre etică și estetică. Pentru cititorii care își caută identitatea într-o lume a speranțelor amânate. Ce înseamnă o carte? O mică bucurie, o întoarcere la normalitate, o hrană pentru creier, alături de festinul pentru ego și stomac.

ÎN CIUDA VREMURILOR GRELE, PĂSTRĂM UNDEVA ÎN MINTE, LICĂRIND, GÂNDUL LA VACANȚĂ. NE RECOMANDAȚI TREI CĂRȚI BAROQUE DE CITIT VARA ACEASTA? 

Kassia St Clair, Istoria văzută prin urechile acului sau Firul de aur
Thorsten Havener, Știu ce gândești
David Scott Kastan și Stephen Farthing, Culorile. Pasiune și mister [Cartea va fi publicată în curând]

UN GÂND PENTRU COLEGII DE BREASLĂ ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ? 

Un gând bun în fiecare zi, nu numai în această perioadă. Valoarea ta crește doar într-o competiție de valori. Nu poți fi bun de unul singur și nici nu poți duce pe umeri admirația tuturor.