Artiștii timpurii moderni luați în discuție în următoarele eseuri (paisprezece italieni și un grec care a stat o vreme în Italia) i-au luat pe acești scriitori antici drept călăuze în ceea ce considerau o palpitantă înnoire a artei în vremea lor, o Renaștere prezentată viu și detaliat de artistul și biograful Giorgio Vasari în cartea sa Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți (în care femeilor li se recunoaște talentul egal). 

Toți cincisprezece ar fi fost aproape sigur de acord în principiu cu Aristotel și Vitruviu că treaba lor era să imite natura. Michelangelo Merisi da Caravaggio afirma deschis vechiul crez. Cu prilejul unui interogatoriu la care l-a supus poliția romană în 1603, a descris astfel calitățile unui bun pictor, după ce își făcuse publică părerea proastă despre contemporanul său, artistul Giovanni Baglioni, prin poeme scandaloase:

 

„În ce mă privește, expresia «un om vrednic» înseamnă că acela știe cum să muncească bine, adică știe să-și facă treaba așa cum se cuvine; așadar, un pictor vrednic este cel care știe să zugrăvească bine și să imite bine lucrurile din natură.“

 

Dar cu cincizeci de ani mai devreme, Viețile artiștilor de Vasari retrogradaseră imitarea naturii la doar primul pas, fie el și esențial, în creația de artă adevărată: în prefața la cea de-a treia parte a biografiei sale colective, el susține că propriii săi contemporani au învățat (în urma unei vechi anecdote despre pictorul Zeuxis, care a înfățișat-o pe zeița Afrodita combinând trăsăturile cele mai potrivite ale mai multor frumoase modele umane) să obțină o sinteză a ceea ce era mai bun în natură, pentru a o depăși, în cele din urmă. Mozaicarilor din secolul al V-lea, autorii imaginii lui Hristos Mântuitorul din absida bazilicii romane Sfântul Ioan din Lateran, li s-a arătat, din câte se afirma, Iisus Însuși, ceea ce a asigurat asemănarea dintre icoană și El, iar despre Sfântul Luca se spune că ar fi beneficiat de același fel de intervenție celestă pe când picta o icoană a Sfintei Fecioare, în schimb artiștilor de la începuturile epocii moderne nu le rămânea decât să reprezinte ființe și fenomene transcendente extrapolând acele viziuni din realitatea concretă a materialelor cu care lucrau și a lucrurilor pe care le vedeau. 

Caravaggio și-a atras criticile folosind o prostituată de la Roma ca model pentru Sfânta Fecioară, însă orice pictor de Madone nu se putea inspira decât din figuri umane ori din alte lucrări ieșite din mână de om, cu speranța că 

inspirația avea să le asigure acea scânteie suplimentară de sfințenie. Inevitabil, opera lor se transforma în ficțiune.

Vederea spre Toledo a lui El Greco schimbă locul în care se găsesc clădirile orașului pentru a-i valorifica la maximum profilul pe un fond fantasmagoric de nori pictat fără îndoială după natură (la fel cum norii Romei sunt cu adevărat identici cu acei vălătuci în stil baroc din care ies valuri de bebeluși cu aripi), și tot el a recurs la aceiași incredibili nori din La Mancha ca să imagineze Paradisul. Ca hartă a orașului, Vedere spre Toledo induce în eroare, mințind în fapt pentru a sublinia poziția dramatică a orașului, între cer și pământ, un loc în care cerul poate coborî pe pământ sau, ca în Laocoonal lui El Greco, așezat pe fundalul cerului din Toledo, un erou antic își retrăiește moartea cumplită de lângă porțile Troiei.

Chemarea Sfântului Matei a lui Caravaggio îl reprezintă pe viitorul sfânt în mijlocul unui grup de vameși într-o tavernă întunecoasă, în momentul când Iisus și Sfântul Petru apar deodată în acel loc. „Vino după Mine“, îi spune Iisus, întinzând o mână – cui? Un tânăr în haine multicolore își apleacă fruntea; un coleg vârstnic cercetează atent prin ochelari o grămadă de monede. Matei, cu pălăria lui de catifea roșu-închis, arată cu degetul spre propriul piept, ca și cum ar spune, „Cine, eu?“, dar sub masa la care stau cu toții picioarele lui au răspuns chemării cu mult înainte ca mesajul să-i ajungă la creier. Îi putem vedea picioarele lui Matei deoarece Caravaggio a renunțat la un picior al mesei. În lumea reală, masa s-ar prăbuși la pământ. În lumea creată de Caravaggio, abia dacă băgăm de seamă: suntem prea absorbiți de dilema unui om obișnuit, a cărui minte rămâne în urma inimii.

Acestea sunt minciunile artiștilor: ferestre deschise spre alte categorii de adevăr.

Pe mine tabloul lui Velázquez mă încântă din toate punctele de vedere, îl consider cel mai important din pictura occidentală. Iar dacă îi aplici tot ce am văzut în cartea asta, este posibil să fii Și tu de acord cu mine. Sau poate aȘa credeai Și tu.

Ce am încercat eu în aceste pagini este să spun că istoria artei vorbeȘte despre multe lucruri, din perspective diferite care se adaptează timpurilor. AȘa cum medicii din secolul al XVII-lea aveau abordări Și metode diferite de cele de acum, cei care ne ocupăm cu istoria artei construim o abordare ce caută în creațiile diferitelor epoci Și culturi răspunsurile cerute de prezent.

În spatele unei opere de artă nu este doar „frumosul“, există numeroase lecturi oferite de metodologiile disciplinei noastre. Să privim tabloul Tânăr cavaler într-un peisaj de Carpaccio, o bijuterie a Muzeului Thyssen-Bornemisza din Madrid. La o primă vedere spunem că este vorba de un portret, dar de fapt este un amestec de genuri, pentru că peisajul este important ca parte a picturii, iar prezența animalelor Și plantelor, cu valoare simbolică mai mult decât probabilă, are un rol decisiv.

Pe de altă parte, portretul acesta poate fi Și o evocare a sentimentelor cu care poate ne identificăm. Îl putem admira Și dintr-o perspectivă strict formală – strălucirea armurii, finețea florilor, rafinatul echilibru cromatic. Reprezentarea armamentului are valoare documentară, care ar putea duce chiar Și la identificarea personajului Și a micului fragment de istorie europeană la care a participat. Iată cum arta se transformă în document istoric.

Alte alternative: studierea atentă a tuturor elemen­te­lor din tablou pentru a le găsi o semnificație, după ce am adunat suficiente informații; sau analiza structurii fizice a operei, de la materialele folosite – pânză, pigmenți, usten­sile – fațetă pasionantă a disciplinei noastre, valoroasă pentru prezervarea patrimoniului artistic. Iată, deci, opțiuni care se deschid înaintea privirilor noastre.

Pentru că totul depinde tocmai de privire.

Dacă privim cu atenție Meninele, vedem o scenă cotidiană, dar Și un portret colectiv, chiar Și reprezentarea exactă a unui animal de companie. Vedem diferite personaje, identificabile, cu propria lor istorie, în cazul unora bine cunoscută. Mai vedem Și o natură moartă, dar Și un autoportret Și un joc de oglinzi. Arătându-ne o clipă congelată dintr-o zi la curtea spaniolă a secolului al XVII-lea, tabloul joacă un rol în istoria Europei. Ne vorbeȘte despre ascensiunea artei ca disciplină intelectuală, dar Și despre rolul de monedă de schimb a femeii la curțile europene absolutiste Și de situația socială a celor afectați de nanism.

Ecouri ale infinitului joc autoreferențial găsim Și la Goya, dar Și la Hitchcock Și în fotografiile Tinei Barney. Ajung Și în obiecte pop Și în teatru. Aici rezidă grandoarea artei Și, mai ales, bogăția de semnificații care se află în stadiu latent sub suprafața unei opere atât de complexe ca acest tablou. Istoria artei este cheia care ne dă acces la toate aceste perspective, care ne permit să cunoaȘtem alte epoci Și culturi Și, totodată, să ne cunoaȘtem mai bine propria identitate.

Asta am vrut să-ți spun. Dacă ai ajuns până aici, sper că drumul a ridicat un pic vălul care desparte disciplina academică de aprecierea artei la care toți avem dreptul. Nu trebuie musai să fii de acord cu mine, dar te invit să priveȘti arta în mod liber, fără prejudecăți.

Și ține minte că, în fond, nu e nicio nenorocire dacă nu-ți place tabloul Las Meninas.

 Miguel Ángel Cajigal Vera

SAVOAREA DESCOPERIRILOR

„Cu un măr voi uimi Parisul“, exclama, la finele secolului al XIX-lea, Paul Cézanne cu mândria unui vizionar – şi a făcut-o. Pictorul impresionist a portretizat în mai bine de o duzină de ocazii prezenţa puternică a acestui fruct, i-a imortalizat încărcătura erotică. A folosit-o ca un medium pentru a invoca natura într-un fel absolut de neuitat. Capitala franceză şi lumea întreagă încă nu şi-au revenit.

Nu a fost singurul artist atras gravitaţional de fructe sau care a perceput esenţa lor hipnotică. Ce ar fi fost cu Hie­ronymus Bosch, Arcimboldo, Caravaggio, Renoir, Monet, Van Gogh în absenţa perelor, piersicilor, portocalelor şi strugurilor? Cum ar fi exprimat ei dorinţa, vitalitatea, tinereţea, sfinţenia, cunoaşterea? „Tot ce vedem ascunde altceva; tot timpul vrem să vedem ce se află ascuns în spatele celor pe care le vedem“, spunea pictorul surealist belgian René Magritte, care a apelat la merele verzi – în afară de pipe, umbrele şi pălării – pentru a reprezenta invizibilul, aspectele intangibile, abstracte şi incomensurabile ale exis­tenţei. Nu doar o dată a sfidat perceperea realităţii observatorului, capacitatea acestuia de a înţelege obişnuitul, tre­zindu-i curiozitatea şi uimirea. Un vertij perceptiv care l-a fascinat pe muzicianul Paul McCartney, care, în 1968, după ce a văzut tabloul Le jeu de Mourre – un măr cu inscripţia „Au revoir“ – a găsit numele legendarei formaţii Beatles: Apple Corps.

La rândul lor, poeţii n-au pierdut ocazia de a lăuda fructele, de a se nutri simbolic cu ele. „Ce miros simt în această încăpere?“ se întreba, în secolul al XVII-lea, Antoine Girard de Saint-Amant în poemul său „Pepenele“, „Ce aromă dulce de mosc şi ambră îmi fericeşte creierul şi face să-mi înflorească inima?“. Guayaba parfumează poezia cubaneză din momentul în care, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Manuel Justo de Rubalcava îşi scria poemul „Silva cubana“: „Mai suavă decât para / în Cuba e minunata guayaba / cu gust linguşitor / dulceaţa ei e pretutindeni lăudată / căci potoleşte foamea şi totodată setea“. Mult mai târziu, în secolul XX, compatriotul său José Lezama Lima descria ananasul „lumină congelată“, în vreme ce romancierul Virgilio Piñera spunea că aroma acestui fruct cu coajă rugoasă putea opri pasărea în zbor.

Chiar dacă par modeste sau comune, fructele au avut mereu savoarea descoperirii. După eoni în care s-au copt în izolare, fără legătură cu restul lumii, despărţite de mii de kilometri de apa oceanelor, începând cu secolul al XVI-lea şi-au început expansiunea globală. „Există copaci de mii de feluri, toţi au fructe şi toate sunt parfumate“, nota Cristofor Columb în jurnalele sale. „Sunt omul cel mai trist de pe lume pentru că nu le recunosc.“

Descoperirea Americii a pus capăt fracturii continentale de 60 de milioane de ani şi astfel a micşorat planeta. Graţie călătoriilor transoceanice, emisferele, Lumea Veche şi Lumea Nouă au devenit mai omogene, iar odată cu ele şi gusturile. În 1972, geograful american Alfred W. Crosby a numit acest eveniment crucial din istoria ambientală „Schimbul lui Columb“, un fenomen fără precedent care a declanşat o explozie ecologică: începând cu anul 1492, mili­oane de oameni s-au mutat de pe un continent pe altul. Religii, idei, mode, limbi, boli au invadat noile pământuri, secerând totodată viaţa a unei cincimi din populaţia lumii. Una dintre modificările majore ale naturii a fost totuşi transferul – deliberat sau accidental – unor plante şi animale care au alterat pentru totdeauna ecosistemele şi practicile culturale din Europa şi din America, dar şi din Africa, Asia şi Oceania. „Pentru ecologişti, schimbul lui Columb reprezintă evenimentul cel mai important de la moartea dinozaurilor“, subliniază ziaristul Charles C. Mann, autorul cărţii 1493: istoria nouă a lumii după Columb.

Această răsturnare biologică a avut profunde efecte gastronomice. Ardeiul iute (chili) a produs curryul din India, paprika în Ungaria, kimchi în Coreea. Ananasul a devenit simbolul bogăţiei, exotismului şi luxului extravagant. Tomatele – numite în 1554 de către botanistul toscan şi medic imperial Pietro Andea Mattioli pomi d’oro (mere de aur) – au devenit parte a identităţii italiene şi a altor ţări mediteraneene. Cartofii, batatele (cartofii dulci), porumbul, fasolea şi mandioca (sau yuca) au alimentat stomacuri şi regate întregi. Iar tutunul, cauciucul, vanilia şi cacao şi-au zămislit propriile imperii. „Unirea continentelor a fost condiţia necesară care a dus la explozia populaţiei din ultimele două secole şi în mod cert a jucat un rol important în Revoluţia Industrială“, semnalează Crosby.

Totuşi, aşa cum aminteşte istoricul britanic Felipe Fernández-Armesto, aceste introduceri nu s-au făcut fără rezistenţă, mai ales în cazul culturilor exotice şi al fructelor crude care iscau suspiciuni din partea multor europeni: în Evul Mediu şi în Renaştere, n-au lipsit medicii care să le considere periculoase pentru sănătate. Abia la finele secolului al XVIII-lea, graţie cercetărilor asupra istoriei naturale din Iluminism şi apariţiei pomologiei (studiul culturii fructelor), au început să fie văzute drept ceea ce sunt: alimentul cel mai uşor şi sănătos pentru dieta omului.

Splendoare și lăcomie, puritate și perfecțiune, împărătese și împărați, prințese, miliardari, actrițe și societăți secrete, vrajă și mister, trufie, trădare, speranță și disperare și bijuterii care au supraviețuit războaielor, trădărilor, incendiilor și jafu­rilor pe drumul lor prin istorie, din adâncul Pământului până în cele mai strălucitoare palate, fluturându-și grandios trena de legende amuțitoare și nemiloase. 

Toate obiectele frumoase au povestea lor, dar în ceea ce privește bijuteriile blestemate povestea e întunecată, sinistră și fascinantă. O istorie întrețesută cu mitul și legenda și povestită într-un limbaj care depășește cu mult cuvintele.

 

Diamantul Hope și marele furt al mileniului • Koh-i-Noor și enigma diamantelor negre • Diamantul alb al lui Orlov și identitatea lui secretă • Colierul reginei Maria Antoaneta și o prințesă în zdrențe • Safirul mov de la Delhi și tainele muzeu­lui • Enigma Perlei Peregrina și drumul spre Hollywood • Rubinul Prințului Negru și mica lui „minciună“ • Diamantul Regent și secretul spadei lui Napoleon • Diamantul Sancy • Inelul cu opal al Bourbonilor și misterul de la Catedrala Almudena • Tiara pierdută a Romanovilor

 

Fiecare nestemată care apare în această carte ascunde o taină, ceva necunoscut. Unele, precum diamantul Hope sau Koh-i-Noor, au fost studiate, examinate și analizate în profunzime, despre ele s-au scris cărți și articole academice, au apărut într-o infinitate de știri de presă și documentare. Chiar și așa, nu știm totul despre ele, rămân multe întrebări fără răspuns și fiecare nouă descoperire vine la pachet cu un nou mister la care nici nu ne gândisem până atunci.

Iar despre altele, pur și simplu nu știm nimic. Au ajuns la noi ca scoase din pălăria unui iluzionist și tot ce putem face este să elaborăm teorii, mai mult sau mai puțin fundamentate, și să continuăm să căutăm sperând ca, într-o bună zi, în vreo arhivă prăfuită, să apară un document vechi sau o fotografie uitată care să aducă un pic de lumină și să ne pună pe făgașul corect.

Am știut că trebuia să scriu această carte într-o seară rece de ianuarie de acum câțiva ani. Pe atunci lucram ca evaluatoare de artă și antichități pentru o casă internațională de licitații și, ca de obicei, evaluam o colecție particulară de picturi, artă decorativă și bijuterii.

Ca specialistă în domeniul meu, m-am obișnuit să las obiectele să-mi vorbească, să-mi spună povestea lor: cum și când au fost create și de cine, cine au fost proprietarii lor, unde s-au aflat și pentru cât timp, cât de bine sau rău au fost tratate. Sunt date importante pentru catalogarea și evaluarea unei piese și, cu anii care aduc experiență, am învățat să le descifrez; altă soluție nu există, pentru că proprietarii ignoră de regulă mare parte din aceste informații, ba uneori chiar încearcă să le ascundă sau să le falsifice. [...]

Au supraviețuit războaielor, revoluțiilor, jafurilor, furturilor, incendiilor. Au dăinuit după prăbușirea dinastiilor, imperiilor și regatelor. Aproape toate au ajuns până la noi în ciuda veacurilor și a distanțelor, trecând printr-un noian de aventuri și peripeții. Altele au dispărut, poate că pentru totdeauna, deși „totdeauna“ are semnificații diferite când vorbim despre ceva creat pentru a sfida eternitatea. Aceeași frumusețe care le face să fie jinduite le și apără de distrugere. Iar pentru a pune mâna pe ele, unii n-au ezitat să trădeze, să fure, să asasineze, ba chiar să provoace răsturnări și să declare războaie.

Neîndoielnic, este vorba de latura întunecată a omului dispus la orice pentru a le avea și care a avut o contribuție majoră la țeserea legendei negre ce învăluie aceste bijuterii. Dar ce le face să fie atât de valoroase? Poate frumusețea lor, indiscutabilă. Sau raritatea lor. Multe nestemate blestemnate se numără printre cele mai frumoase și perfecte din lume, precum diamantul Regent sau diamantul Hope. Sau poate faptul că reprezintă un simbol de putere, mereu legat de împărați, regi, nobili, ba chiar zei și sfinți.

Totuși, secretul lor ar putea sta în ceva străvechi, ances­tral: forța propriilor istorii și felul în care acestea redau istoria omenirii înseși. Într-adevăr, fiecare ne vorbește despre lăcomia celor care nu s-au dat în lături de la nimic pentru a le avea. Orbiți de bogăția și de starea socială înaltă pe care o reprezentau, mulți n-au ezitat să folosească violența, uneori cu consecințe devastatoare, vădindu-și astfel latura cea mai sinistră a ființei omenești.

De asemenea, ambiția se afla în spatele multor mișcări care au purtat bijuteriile dintr-o mână în alta, nu degeaba a le poseda reprezenta un simbol de autoritate, procedență regală sau chiar divină. Ce guvernant n-ar fi fost gata să pună mâna pe un obiect care să reprezinte toate acestea la un loc?

Dar, în același timp, ele ne vorbesc și despre căutarea eternă a frumuseții, de capacitatea noastră de a o crea și a ne emoționa înaintea ei. Despre calitatea intrinsec umană de a găsi puritatea în locurile cele mai nebănuite. Despre lupta noastră neostoită de a atinge perfecțiunea, chiar în situații adverse.

Istoria bijuteriilor blestemate este și istoria umanității noastre; a o descoperi înseamnă a cunoaște un pic mai bine natura, psihicul uman și pe noi înșine.

Fiecare dintre bijuteriile prezentate în aceste pagini a alterat destinul celor care le-au posedat și, în unele cazuri, soarta unei națiuni, a unui imperiu sau a unui continent. De fapt, Istoria însăși ar putea fi interpretată prin ele, urmărind traseul proprietarilor. Împărați, regi, regine, nobili, multimilionari și actrițe de cinema și-au întrețesut destinele fără s-o știe, ca într-un covor invizibil țesut de-a lungul secolelor.

Veți citi istoria acestor bijuterii blestemate, dar și, mai ales, pe cea a bărbaților și femeilor care le-au jinduit, le-au iubit și care au suferit consecințe teribile.

Deși, în definitiv, povestea nu se află decât la început.

Captivanta și permanent surprinzătoarea istorie culturală a modei perfect împletită cu istoria socială și politică, o combinație vie de dovezi vizuale, literare și documentare, toate îndesate în buzunare adânci și doldora de cunoaștere, păs­tră­toare de timpuri și protectoare de amintiri. Tot atât de somptuos ilustrată pe cât de erudită, o carte extrem de inventivă, curajoasă și originală. 

 

Afecțiunea noastră față de buzunare pretinde o revizuire a ceea ce înseamnă să fii dichisit, să confirmăm că am ajuns la un sentiment de încredere în privința hainelor prevăzute cu compartimente ascunse. Pentru cei mai mulți dintre noi, sentimentul de liniște este garantat de o sumedenie de obiecte personale – acele mărunțișuri care permit gesturi furișe de îngrijire sau care ne asigură în orice clipă asistență practică sau emoțională. Ne bazăm pe buzunare pentru protecție și apărare, ceea ce poate la un moment dat să deschidă calea și pentru neîncredere ori teamă. Întâlnirile ostile dintre reprezentanții statului și cetățean încep de obicei cu comanda Mâinile la vedere! Sau, mai grav, Mâinile sus! Contăm pe buzunare și în clipe de dis­pe­rare, așa cum Virginia Woolf, înainte de a se avânta în apele repezi ale râului Ouse, și-a umplut buzunarele cu pietre ca să fie sigură că soarta nu-i va juca o festă.

Buzunarele au evoluat și continuă să evolueze odată cu vestimentația și cu obiectele personale. Vom mai avea nevoie de buzunare într-un viitor în care un fir special integrat în mânecă va putea fi programat să descuie ușile, făcând inutile cheile? Oamenii visează la lumi atât de avansate și de luminate încât instrumentele altădată indispensabile vor deveni inutile. Între timp, chiar dacă ne ducem zilele înzestrați din belșug cu buzunare, nu purtăm mereu în ele ceea ce ne-ar putea fi util. „Aveți o ambarcațiune în buzunar?“ se interesează sardonic Ralph din „Împăratul muștelor“ al lui William Golding, scrutând orizontul de pe țărmul pustiu, întrebându-se dacă salvarea avea să mai vină vreodată. Desigur, eficiența unor obiecte în caz de urgență e greu de prevăzut (iar telefoanele mobile nu au o aplicație de construit bărci). Dar făcând stăruitor loc instrumentelor care ne fac viața mai ușoară, creatorii vestimentari recunosc parteneriatul tenace dintre haine și obiecte. Atunci când sunt inteligent proiectate, buzunarele fac evident eforturi susținute de a anticipa nevoile și de a spori confortul purtătorului. Dacă ai buzunare, nu te simți niciodată singur, nici atunci când ai sentimentul că ai fost abandonat.

 

De la Verdi și Falstaff la Mizantropul lui Bruegel, apoi la Gulliver și la Boccaccio, de la Mark Twain, Lincoln și Regele Soare la Moll Flanders și Miuccia Prada, prin fascinația secolului mode­lat de Salvador Dalí, Elsa Schiaparelli, Vivienne Westwood și Coco Chanel, o lecție inteligentă despre putere și posesie, o istorie socială exhaustivă, o încân­tătoare dovadă de curaj și erudiție care dă răspuns la întrebările esențiale: cine, ce, unde, când și de ce? Și, nu în ultimul rând, pentru cine? Pentru că buzunarele tale spun totul despre ceea ce ești, ce prețuiești și ce îți dorești.

Emoțiile descrise de artiștii contemporani sunt adesea legate de povești autobiografice cu trăsături destabilizante, tragice și îndrăznețe. Maeștrii timpului nostru știu să sape adânc în ei înșiși și să se dezvăluie, fără nevoia de a seascunde în spatele unor mesaje înșelătoare.

Recenta posibilitate de a face artă cu orice material, obiect, gest și tehnică, ajungând să te folosești chiar de propriul corp sau pur și simplu de un concept, de o idee, a schimbat chipul emoțiilor din vremea noastră. Dacă până în anii ’50 ai secolului XX arta a avut întotdeauna de-a face cu reprezentarea – figurativă sau abstractă, dar în orice caz un conținut manifestat prin medierea unui obiect –, mai târziu opera de artă a fost înlocuită chiar de o simplă acțiune sau de un gând, care nu totdeauna au nevoie de o concretizare pentru a ajunge la public. O oportunitate care i-a multiplicat instrumentele cu care să abordeze evocarea sentimentelor, ajutând-o să caute în inimile oamenilor, tot mai supuse solicitărilor propriei emotivități de televiziune, de cinema sau de conținuturile rețelei globale. Pentru a supraviețui, adesea artiștii au fost nevoiți să depășească limitele pudorii și ale decenței, inaugurând un limbaj poetic atât de intens și lipsit de prejudecăți, care de multe ori a avut parte mai mult de respingeri decât de aprecieri.

Campioana relatării propriilor sentimente este fără îndoială artista londoneză Tracey Emin, apărută pe scena engleză la începutul anilor ’90, când a atras atenția criticii datorită unor opere în care își pune în scenă intimitatea, chiar dacă e jenantă. Instalația ei cea mai cunoscută rămâne My bed (1998), patul desfăcut în care a trăit patru zile, după ce a fost părăsită de iubit: un câmp de bătălie pe care au rămas haine, lenjerie intimă, sticle de vodcă, prezervative, pilule anticoncepționale, vechi fotografii Polaroid și mucuri de țigară. O natură moartă, o cameră în stil Van Gogh, un autoportret contemporan care astăzi strălucește între operele cele mai semnificative – și prețioase – de la Tate Modern din Londra.

Fără îndoială, este o operă foarte controversată care descrie melancolia, durerea, mânia, dorința și toate celelalte emoții care conviețuiesc în zilele imediat următoare sfârșitului unei povești de iubire.

Cu trei ani înainte, artista dovedise deja că știe să transforme propriile relații într-o poveste universală cu Everyone I have ever slept with 1963-1995, un cort pe care a scris, brodând și cosând litere pe pânză, numele tuturor celor cu care a dormit până la treizeci și doi de ani. O sută două persoane. La prima vedere, intenția operei e de a provoca scandal și totodată de a solicita voyeurismul publicului prin revelarea identității amanților cu care Emin a făcut sex, un fel de catalog de Don Juan feminin. Artistei îi place să răstoarne categoriile de gen și să arate o răceală fără prejudecăți în exprimarea propriei dorințe, care la ea nu mai e romantică și sfâșietoare, cum ne-au învățat poezia și proza, de la Sappho la Madame Bovary. Eliberează amorul de stereotipurile acumulate timp de secole pentru a-l transforma într-un simplu stimul pentru satisfacerea propriilor instincte sexuale. Opera devine astfel un manifest de emancipare feminină, o declarație de independență sentimentală, o afirmare a libertății.

Însă, la o privire mai atentă, Emin atinge și alte coarde ale inimii, mai profunde și tragice. La o lectură nuanțată, descoperim că două nume aparțin gemenilor pe care artista descoperă că îi așteaptă după un episod de violență. Are doar treisprezece ani și decide să avorteze. Un alt nume este al fratelui ei, cu care se poate bănui că a avut o relație incestuoasă, alții sunt doar prieteni sau tovarăși de călătorie.

 

„Erau persoane cu care am împărțit patul. În unele cazuri erau doar persoane cu care m-am înghesuit în pat dormind câteva ore, de exemplu bunica. De obicei mă întindeam în patul ei și o țineam de mână. Ascultam radioul împreună până adormeam. Să nu faci asta cu persoane pe care nu le iubești sau de care nu-ți pasă.“

Tracey Emin

 

Prieteni, membri de familie, tovarăși de băutură și iubiți – mai ales iubiți –, toți prezenți într-un spațiu restrâns: suntem într-un dialog apropiat cu artista. Ceea ce, la o lectură superficială, pare o reprezentare excentrică și revoluționară a dorinței feminine, devine un joc de-a masacrul, unde Emin se oferă curiozității publicului și pune în scenă ceea ce în trecut se mărturisea doar celei mai bune prietene sau se scria într-un jurnal secret. Acele nume n-au fost scrise pe perete sau într-o carte deschisă, ci în intimitatea unui cort canadian, în care pot intra doar câteva persoane în același timp. Iar noi, odată ajunși înăuntru, ne descoperim spectatori cinici ai plăcerilor și durerilor sale, ne simțim aproape vinovați pentru că am judecat-o – sau am invidiat-o – pe artistă, devenim complici ai emoțiilor sale. 

Opera, expusă pentru prima dată în Sensation, expoziția care în 1997 consacră scandaloasa și teribila Young British Art, este cumpărată de publicitarul Charles Saatchi, care își dă seama imediat de potențialul cultural și comercial al acestor tineri artiști englezi – alături de Emin sunt Damien Hirst, Marc Quinn, Sarah Lucas, frații Chapman, Chris Ofili și alții. Dar un incendiu izbucnit în 2004 în depozitul unde își ținea colecționarul cea mai mare parte a operelor distruge și cortul. Deși afirmă că îl poate reproduce în orice moment, artista refuză să facă unul nou, ca și cum n-ar mai simți nevoia de a parcurge iarăși acel traseu sentimental în sens invers. Odată ce a pus acele nume pe listă, a încheiat socotelile cu acele experiențe și nu mai simte nevoia de a le povesti.

Una dintre puterile artei contemporane este aceea de a ne pune în fața emoțiilor noastre, chiar și a celor mai puțin înălțătoare, datorită unor opere radicale, care știu să dozeze în mod echilibrat provocarea, fără să cadă în vulgaritate.

Costantino DʼOrazio, Arta în șase emoții

Istoria, geologia, geometria și mitologia cristalelor, înțelepciunea, formarea, originea și puterile lor uluitoare, asocieri astrologice, ritualuri și secrete străvechi.

 Cristalele au fost folosite de secole, în toate culturile lumii, pentru a atrage bunăstarea, însănătoșirea, fertilitatea, reușita, relaxarea, prosperitatea și, nu în ultimul rând, iubirea.

O enciclopedie fascinant ilustrată, în decoruri sublime, sursa supremă pentru a descoperi un prețios univers de cunoaștere, frumusețe și putere.

Alexandritul stabilește un bun echilibru emoțional între inimă, minte și spirit, în deplină armonie; rubinul atrage iubirea și vindecă teama și suferințele provocate de traumele din trecut; topazul este piatra prețioasă a dragostei și a succesului; turcoazul aduce cu sine un puternic sentiment de seninătate, protecție și liniște; smaraldul atrage norocul și prosperitatea; agatul de foc ajută la redescoperirea pasiunilor și la eliberarea de dependențe; ametistul de Veracruz contribuie intens la desăvârșirea procesului de cunoaștere de sine.

abilități mentale • abundență • adevăr • autenticitate • autoexprimare • aventură • compasiune • comunicare • concentrare • creativitate • curaj • empatie • fericire • încredere în sine • inspirație • înțelepciune • intuiție • limite • limpezime • noroc • optimism • pasiune • protecție • purificare • putere personală • recunoștință • seninătate • stabilitate • vindecare emoțională • vitalitate

Am ținut primul cristal în mâini la vârsta de 8 ani. Plecasem cu familia într-o excursie de-a lungul coastei californiene și am găsit din întâmplare un magazin pentru turiști cu una dintre acele mari lăzi de lemn pline cu pietre șlefuite din care, pentru câțiva dolari, puteai să-ți umpli un săculeț de catifea cu câte încăpeau în el. Mi-am ales în special ametistul, o frumoasă piatră prețioasă violet despre care aveam să aflu mai târziu că are legătură cu strămoșii mei greci. Cuvântul „ametist“ derivă din termenul grecesc amethystos, care înseamnă „treaz, care nu e beat“. Astfel, strămoșii greci iubitori de sărbători bahice folosiseră piatra mea preferată cu mii de ani înainte de a o descoperi eu ca să alunge mahmureala. Am fost total fermecată de primul meu contact cu lumea minerală – un moment crucial care avea să îmi influențeze pe viață fascinația, pasiunea și profesia. 

Să trecem rapid la momentul septembrie 2011. Aveam 38 de ani și doi copii mici când mi-am pierdut brusc vederea. La scurt timp după aceea, am fost diagnosticată cu scleroză multiplă. După acest diagnostic, m-am concentrat asupra unei singure întrebări: Cum mă pot vindeca? Mi-am dedicat viața autovindecării prin combinarea „celor mai bune lucruri din est și din vest“. Îmi iau tratamentul prescris, desigur, dar fac și yoga, meditez cu pietre, încorporez sunete și vibrații, studiez plantele, amestec uleiurile esențiale și explorez tărâmuri străvechi ale fitofarmaciei. Am căutat leacuri și am găsit legături cu aceste domenii care mi-au ameliorat simptomele și ar putea să-i ajute și pe alții. Iar cristalele s-au aflat în centrul eforturilor mele de autovindecare.

Încă din copilărie, de când m-am îndrăgostit de cristale, am aflat multe și despre puterea lor de vindecare și, în timp, aveam să simt asupra mea beneficiile lor tămăduitoare. După ce mi-a fost pus acel diagnostic, am pornit în căutarea unei cărți cât mai complete, fiindcă voiam să știu cât mai mult despre ele. Am scotocit peste tot după un volum care să reunească proprietățile mineralogice, istoria, parageneza, mitologia și utilizarea lor. 

Dar fără niciun rezultat. Am găsit cărți moderne care se concentrau pe un singur aspect al înțelepciunii cristalelor, precum și cărți superbe, dar superficiale, care păreau să acorde prioritate stilului în detrimentul substanței. 

Dezamăgită de zădărnicia demersului meu, mi-am promis că într-o zi voi scrie o carte despre cristale și înțelepciunea lor, care să reunească atât informații științifice, cât și aspecte metafizice, însoțite de minunate fotografii care să aducă la viață frumusețea lor. Îmi doresc ca această enciclopedie să vă schimbe viața, să găsiți în paginile ei cele mai folositoare informații, scrise cu dragoste doar pentru voi. Enciclopedia pietrelor prețioase este un adevărat tezaur, care nu trebuie să se piardă odată cu trecerea noastră prin această lume.

Astăzi, în 2023, nu sunt singura căutătoare de înțelepciune și magie ale cristalelor, dar cu un deceniu sau două în urmă, „vindecarea cu cristale“ era o sintagmă necunoscută pentru cei mai mulți dintre noi. Recenta creștere a popularității acestui domeniu este determinată de provocările moderne la adresa stării noastre de bine. Resimțim stresul cronic, suntem copleșiți și afectați de pesimism. Suntem mai ocupați ca niciodată, și mult mai puțin fericiți, căutând înțelepciunea în cu totul altă direcție. Depresia, anxietatea și atacurile de panică sunt mai frecvente ca niciodată. Suferințele cronice și bolile autoimune afectează acum zeci de milioane de oameni. 

La toate acestea se adaugă, desigur, și criza culturală cu care ne confruntăm, în fața căreia nu avem un set de strategii pentru a ne putea păstra echilibrul și integritatea. Schimbările sociale se întâmplă mai rapid decât putem noi ține pasul. Experiențele de viață copleșitoare, problemele majore de sănătate și perturbările sociale tind să ne deschidă mintea, căci oamenii caută răspunsuri mai degrabă în trecut, cercetând istoria, decât în viitor, în avansul tehnologic. Există o curiozitate efervescentă cu privire la cunoștințele strămoșilor noștri, înțelepciune care e posibil să se fi pierdut. Mulți dintre noi se gândesc acum că probabil nu suntem cea mai înțeleaptă civilizație care a existat vreodată pe Pământ și că trebuie să avem decența necesară să învățăm de la cei care au trăit înaintea noastră.

Aici intervin cristalele. Pietrele sacre ale Pământului au fost prețuite de civilizații întregi pe parcurs de milenii și pe largi întinderi geografice, mineralele reușind să aducă în prim-plan starea de bine, aspectul pozitiv al vieții, fertilitatea, prosperitatea, vindecarea și multe altele. De-a lungul timpului și răspândiți pe toate continentele, oamenii au simțit chemarea magică a mineralelor. Enciclopedia pietrelor prețioase este antologia supremă a informațiilor despre înțelepciunea desăvârșită a cristalelor, un proiect complicat, deoarece există sute de minerale formate în trecutul geologic al Pământului (și în fiecare an sunt descoperite între 12 și 24 de minerale noi), și fiecare cristalizează într-un anumit sistem cristalografic, se dezvoltă într-un mediu favorabil pentru compoziția sa chimică, în adâncurile Pământului, la suprafață sau în mediu submers și poartă în spate un „fir genealogic“ complex. 

În Enciclopedia pietrelor prețioase, cititorii vor găsi toate informațiile de care au nevoie pentru a naviga în lumea diversă și complexă a pietrelor prețioase și a mineralelor. În calitate de director executiv și fondator al Sage Goddess, cea mai mare sursă de pietre prețioase și minerale online, și instructor al celui mai important curs de cristale și minerale online din lume, lucrez cu sculptori, bijutieri și mineri din întreaga lume pentru a fi la curent cu toate noutățile din acest domeniu. Site-ul nostru online (www.SageGoddess.com) e accesat de mai mult de zece milioane de oameni în fiecare săptămână și oferă mai mult de zece mii de pietre prețioase și minerale unice. După 15 ani ca profesor universitar, înainte să existe Sage Goddess, și intrând acum în al doisprezecelea an de activitate de predare online, prin Sage Goddess, consider că am acumulat multă experiență, dar mineralele rămân profesorii mei, căci învăț ceva nou de la ele în fiecare zi.

[…]

Într-o carte de asemenea dimensiuni, adăugarea unei concluzii poate părea de prisos, dar Pământul merită câteva cuvinte de recunoștință pentru că ne-a oferit aceste nestemate din adâncurile lui. Cred cu tărie că le-a dat naștere cu scopul de a ne vindeca, de a ne face mai înțelepți și de a ne modela evoluția. Intenționez să închei această carte de pe poziția unei persoane profund îndatorate, care face o reverență în fața Creației, oricum v-ați imagina voi această energie, pentru faptul că ne-a adus împreună, dornici de a învăța și de a crește spiritual. Dacă și voi credeți cu adevărat în conceptul de „timp în afara timpului“, așa cum cred și eu, înseamnă că ne-am aflat împreună pe măsură ce ați citit această enciclopedie, ca și cum aș fi scris-o doar pentru voi. Mulțumirile mele merg către mama universală, mata, madre, pachamama, pentru faptul că ne-a adus laolaltă ca să citim, să aflăm lucruri noi și să o apreciem din toată inima. Îți mulțumesc, mamă, că ne-ai învățat că pot trece mii, dacă nu chiar milioane de ani pentru ca frumusețea și magia să ia naștere. Îți mulțumesc că ne-ai dat răbdarea necesară să reînvățăm să nu ne mai judecăm aspru pe noi înșine sau unii pe alții. Dacă vreodată vă veți întreba: „Sunt pe calea cea bună?“, trebuie să știți că răspunsul este mereu: „Da“. 

ATHENA PERRAKIS

„Estetica este mai presus de etică.“ Oscar Wilde

Două miliarde de dolari. Atât valorează obiectele de artă pe care le-a furat. Dintr-o dependență stranie, cu o perseverență neînduplecată.  Connaisseur rafinat sau vandal? 

Stéphane Breitwieser, un tânăr cu alură victoriană și aer de gentleman, este cel mai prolific hoț de lucrări de artă al tuturor timpurilor. Nu a furat ca să câștige bani, ci doar ca să elibereze arta. Întotdeauna la lumina zilei, din muzee uriașe sau mărunte, din castele sau case memoriale, numai în timpul programului, discret, silențios, sub ochii agenților de securitate, singur sau asistat de prietena lui, doar cu un briceag elvețian mânuit cu iscusință, fără să distrugă nimic, fără urme, fără remușcări. Și fără să fie prins, timp de șase ani.

Cranach, Bruegel, Boucher, Watteau, Goyen, Dürer – atât de mulți, încât cele două camere păreau un uriaș vârtej de culori, amplificat de strălucirea fildeșului, adăugat la sclipirea argintului, înmulțit cu puterea aurului. Picturi în ulei, în principal din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, rea­lizate de maeștri ai stilurilor Renașterii târzii și Barocului timpuriu, cu detalii savuroase și pline de mișcare și viață. Portrete, peisaje, peisaje marine, natură moartă, alegorii, scene rustice, scene bucolice. Expuse de la podea până la tavan, de la stânga la dreapta, dintr-o cameră în alta. Aranjate tematic, geografic sau după capriciul de moment.

Un iconostas din lemn, un platou de alamă, o cutie a milei, un vitraliu. Borcane de farmacie și plăci de jocuri de socie­tate din alte timpuri. Un alt grup de sculpturi din fildeș. O vioară, un corn, un flaut, o trompetă. Alte piese erau stivuite pe fotolii, sprijinite de pereți, în echilibru pe pervazuri, îngrămădite pe mormane de haine, strecurate sub pat și dosite în dulap. Ceasuri de mână, tapiserii, halbe, pistoale cu cremene, cărți legate manual și mai multe statuete din fildeș. Un coif de cavaler medieval, o statuie din lemn a Fecioarei Maria, un ceas de masă cu pietre prețioase, o carte de rugăciuni ilustrată, din Evul Mediu.

Platouri din porțelan, boluri, potire, cupe, o splendidă corabie de război – extravagantă, din argint masiv – arme medievale, un coif de cavaler, două vaze Gallé, șase ceasuri de buzunar din aur, o clepsidră, alt ceas de masă, sculpturi în lemn, piese de ceramică, un tablou în ulei pictat pe foiță de cupru și nenumărate piese din fildeș, printre care o uluitoare sculptură: Adam și Eva.

Pentru a afla povestea lui Stéphane Breitwieser mi-a trebuit mai mult de un deceniu de muncă intermitentă. I-am cerut prima dată un interviu în 2012, trimițându-i o scrisoare personală prin intermediul companiei care i-a publicat cartea, Confesiunile unui hoț de artă. La acea vreme, Breitwieser nu mai vorbise cu niciun jurnalist de șase ani și nu mai acordase niciodată un interviu unui american.

Au trecut mai bine de doi ani până când mi-a răspuns cu o notă scurtă, scrisă cu cerneală albastră, în care mă întreba ce doream să știu despre el. În intervalul dintre scrisorile noastre, mă mutasem, împreună cu soția mea, Jill, și cei trei copii ai noștri, din munții statului Montana în sudul Franței, un vis de-o viață care nu avea nimic de-a face cu Breitwieser, ci cu dorința noastră puternică de trăi în cu totul altă limbă și cultură. Răspunsul lui Breitwieser, pe care l-a trimis prin poștă în Montana, a călătorit înapoi peste Atlantic la adresa noastră din Franța, adus de un prieten care ne colecta corespondența. Breitwieser și cu mine am mai schimbat câteva scrisori, fiecare cu un ton din ce în ce mai plăcut și mai familiar.

În mai 2017, la patru ani și jumătate de la scrisoarea mea inițială, Breitwieser a fost în sfârșit de acord să ne întâlnim ca să luăm prânzul – deși numai pentru o discuție introductivă, fără carnetul meu de notițe sau reportofon. Am luat trenul de mare viteză de la Marsilia spre nord până la Strasbourg, un drum de patru ore. Apoi am închiriat o mașină și am străbătut minunatele dealuri înverzite ale Alsaciei, delectându-mă cu cireșe cumpărate de la o tarabă de pe drum, până la vechiul oraș roman Saverne. La sugestia lui Breitwieser, ne-am întâlnit la Taverne Katz, un restaurant situat într-o casă alsaciană istorică, decorată cu lemn aparent, construită în 1605 și plină de artă locală. Ne-am adresat unul altuia în franceză.

La început, Breitwieser a fost tăcut și precaut. Oamenii de la mesele alăturate, spunea el, ne-ar putea auzi conversația, așa că ne-am limitat la subiecte inofensive, cum ar fi locurile lui preferate pentru drumeții, oamenii despre care scrisesem până atunci și filmele care ne plăceau. Dar, după o masă prelungită în care a savurat baeckeoffe alsacien, o tocană tradițională de carne de vită, porc, berbec și cartofi, precum și câteva pahare de Coca-Cola – nu l-am văzut niciodată pe Breitwieser bând alcool –, a devenit din ce în ce mai relaxat. În cele din urmă, a fost de acord să-mi acorde o serie de interviuri oficiale. Pentru discreție, Breit­wieser a propus să vorbim în camera mea de hotel.

De fiecare dată când Breitwieser intra în camera de hotel pe care o rezervam, examina mai întâi tablourile de pe pereți. Se apropia mult de lucrări, cu ochii mari, ușor încruntat – o privire pe care ajunsesem să o cunosc bine. Breitwieser avea o memorie fantastică în privința detaliilor jafurilor proprii și cunoștințe impresionante, de autodidact, despre artă în general.

– Asta e o reproducere după Jean Tinguely, a spus odată, examinând o mâzgăleală colorată și nesemnată din camera mea de hotel. Nu e stilul meu, a adăugat el, strâmbându-se.

Nefiind familiarizat cu acest nume, am deschis laptopul și am constatat că avea dreptate: Tinguely este un artist elvețian de secol XX, cunoscut mai ales pentru sculpturile lui pline de forță. Mi-am închis computerul și l-am 

lăsat pe biroul din camera de hotel, în caz că aveam nevoie să mai caut ceva, și am început interviul. Camera de hotel era micuță, cu un singur scaun, pe care s-a așezat el. Eu am folosit suportul de bagaje pe post de taburet. Între noi se afla un birou.

Prefer să păstrez contactul vizual în timpul unui inter­viu și să folosesc reportofonul meu digital pentru a înre­gistra conversația, dar îmi iau și notițe, observând în scris reacțiile nonverbale, cum ar fi gesturile și expresiile de pe chip. În mijlocul unei serii de întrebări pe care i le puneam ca să reușesc să pricep cum putea Breitwieser să fure cu atâta îndemânare în timp ce se aflau oameni în apropiere, o abilitate pe care tot nu izbuteam să mi-o explic, el a întrerupt conversația și m-a întrebat: 

– Așa, ai văzut?

– Ce să văd? 

– Ce am făcut.

– Nu, am răspuns. Ce ai făcut?

– Uită-te prin cameră.

Nu părea nimic nelalocul lui în camera înghesuită de hotel. 

– Îmi pare rău, am spus în cele din urmă. Nu văd nimic ciudat.

Breitwieser s-a ridicat de pe scaun, s-a întors cu spatele la mine și și-a săltat cămașa. Acolo, vârât parțial sub cureaua de la pantaloni, se afla laptopul meu. Îl luase în clipa în care îmi coborâsem privirea ca să notez ceva. Pur și simplu nu-i observasem absența. Atunci i-am înțeles brusc și visceral îndemânarea de hoț.

În total, în câteva zile, Breitwieser și cu mine am petrecut aproximativ patruzeci de ore împreună, incluzând interviuri, vizite la muzee și biserici din care furase cândva, câteva plimbări lungi și două excursii de o zi întreagă. În plus, am asistat la cel mai recent proces al lui, intentat pentru că vânduse artă furată, în 2023 – la unsprezece ani 

după ce îi trimisesem prima scrisoare. Am fost împreună, în martie 2018, la Casa Rubens din Belgia, mai mult de opt sute de kilometri dus-întors, unde a revăzut statueta cu Adam și Eva după douăzeci și unu de ani, o călătorie pentru care mama lui îi dăduse bani de benzină. Eram cu Breitwieser când a furat broșura de prezentare a muzeului din magazinul de suveniruri al Casei Rubens.

În timpul acelei călătorii, în drum spre Belgia, am oprit la un popas de pe autostradă pentru a merge la toaletă. La intrare era un mic turnichet. Costa șaptezeci de cenți intrarea, dar era nevoie de suma exactă. Popasul era aglomerat, oamenii intrau și ieșeau încontinuu. M-am căutat în buzunar să văd dacă găsesc monedele potrivite, în timp ce Breitwieser, sincronizat perfect, s-a vârât atletic pe sub turnichet și a apărut pe partea cealaltă, rapid ca fulgerul, cu îndemânare și grație. Nimeni în afară de mine nu a părut să-l observe.

Breitwieser s-a uitat spre mine și mi-a făcut semn cu capul ca să-l urmez pe sub turnichet. Am vrut, dar am avut senzația că o să mă blochez și că o să fac o scenă sau că o să mă trezesc cumva surprins penibil furișându-mă în toaletă. Pur și simplu nu aveam curajul să încerc și nu puteam concepe să încerc așa ceva, dar nu aveam bani mărunți. M-am îndreptat spre casieria de la magazinul cu sandviciuri ca să schimb, în timp ce Breitwieser se întorcea deja de la toaletă.

Nu am reușit niciodată să vorbesc cu Mireille Stengel, mama lui, în ciuda faptului că i-am cerut să ne vedem în mai multe rânduri, deși Breitwieser m-a informat că permisiunea tacită a mamei lui era singurul motiv pentru care mă întâlneam cu el. Doamna Stengel citise traducerea în franceză a uneia dintre cărțile pe care le-am publicat. „I-a plăcut“, mi-a spus Breitwieser. „Se ferește foarte mult de jurnaliști, dar i-ai făcut o impresie bună.“ Și și-a dat acordul ca fiul ei să stea de vorbă cu mine.

Nici Anne-Catherine Kleinklaus nu a dorit să discute cu mine și nici nu a răspuns la vreuna dintre cele trei scrisori pe care i le-am trimis. Doar o mână de persoane care o cunosc mi-au acordat un interviu. Avocatul ei, Eric Braun, a stat de vorbă cu mine foarte deschis timp de câteva ore și m-a informat, de fapt doar în glumă, că, pentru că fusesem cu Breitwieser când luase broșura de la Casa Rubens, eram vinovat de complicitate și puteam fi acuzat de asta.

Avocatul lui Stengel, Raphaël Fréchard, a vorbit de bunăvoie cu mine, și în timp ce făceam un reportaj în Elveția, pe urmele câtorva furturi ale lui Breitwieser însoțit de Anne-Catherine, am petrecut o zi cu Jean-Claude Morisod, avocatul lui Breitwieser la procesul din Elveția. Morisod mi-a permis să împrumut câteva cutii cu documente detaliate din proces.

Roland Meier și Alexandre von der Mühll, ofițerii de poliție elvețieni care au extras toate mărturisirile de la Breitwieser, mi-au acordat interviuri solide. Von der Mühll mi-a arătat și înregistrările camerelor de supraveghere pe care le obținuse de la Muzeul Alexis Forel, unde Breitwieser înlăturase treizeci de șuruburi ca să fure un platou de servit, în timp ce Anne-Catherine stătea de veghe.

Vincent Noce, jurnalistul francez de artă care a scris în 2005 cartea despre Breitwieser La collection égoïste (Colecția egoistă), a vorbit cu mine de mai multe ori și mi-a oferit cu generozitate accesul la materialele pe care le adunase. Am vorbit și cu Yves de Chazournes, ghost writer-ul care a pus pe hârtie Confessions d’un voleur d’art (Confesiunile unui hoț de artă), și care a descris într-un mod plin de viață cum a petrecut zece zile lungi ascultând poveștile lui Breitwieser. Anne Carrière, editorul lui Breitwieser, a acceptat și ea să discute cu mine.

Cineastul elvețian Daniel Schweizer, care a încercat să facă un documentar despre acest caz (dar Breitwieser a anulat proiectul, căci avea puterea legală de a aproba sau refuza), mi-a trimis cu generozitate materialul la care lucrase. Acesta includea filmările de acasă cu Breitwieser și Anne-Catherine. Fostul prieten al lui Breitwieser, artizanul de rame de tablouri Christian Meichler, mi-a vorbit sincer și amănunțit despre el și într-o singură conversație i-a adus în discuție pe Einstein, Mozart, Napoleon, Goethe, Wagner și Victor Hugo.

Traducătorul profesionist Laurence Bry m-a ajutat să navighez prin sistemele juridice francez și elvețian și a tradus toate transcrierile procesului lui Breitwieser, precum și multe dintre interogatoriile ofițerilor de poliție și majoritatea interviurilor înregistrate. Breitwieser mi-a acordat în scris permisiunea legală de a examina lungul raport psihologic al psihoterapeutului elvețian Michel Schmidt.

Erin Thompson, profesor în cadrul Departamentului de Artă și Muzică de la John Jay College of Criminal Justice din New York, a vorbit despre puterea reacțiilor la frumosul de natură estetică și despre emoția intensă care însoțește uneori atingerea unei opere de artă. Natalie Kacinik, profesoară de psihologie la Brooklyn College, a emis câteva ipoteze înlegătură cu mentalitatea și motivațiile hoților de artă în general, și ale lui Breitwieser în particular. Julian Radcliffe, director al Art Loss Register din Londra, a răspuns detaliat la întrebările mele despre metodele de recuperare a operelor de artă furate. Pentru a obține o perspectivă asupra firelor nevăzute care leagă evenimentele din lunga istorie a infracțiunilor din zona operelor de artă, am discutat cu Noah Charney, fondatorul Asociației pentru Cercetarea Crimelor împotriva Operelor de Artă, editorul revistei The Journal of Art Crime și autorul mai multor cărți care mi-au facilitat cercetarea, printre care Stealing the Mystic Lamb, The Thefts of the „Mona Lisa“ și The Museum of Lost Art.

Geoffrey Gagnon, editorul executiv al revistei GQ, a redactat articolul pe care l-am scris despre Breitwieser pentru numărul din martie 2019. Matt Browne a verificat faptele pentru GQ. Riley Blanton a verificat faptele din această carte. Niciun nume sau detaliu de identificare nu a fost schimbat și nimeni, nici măcar Breitwieser, nu a avut vreun control editorial asupra informațiilor din carte.

Jeanne Harper, cercetător expert, mi-a oferit sute de docu­mente despre colecționarii obsesivi, sindromul Stendhal, legile care reglementează infracțiunile legate de operele de artă și o mulțime de alte subiecte. În scopul documentării cercetării, chiar am pus pe foc câte picturi în ulei, ieftine. Am aprins focul în curtea din spate a casei, în prezența copiilor mei, și am fost martor la fenomenul perlelor de foc care se scurgeau pe pământ.

Am citit o grămadă de cărți pentru a mă pregăti să scriu această carte. Printre lucrările valoroase despre infracțiunile legate de operele de artă se numără The Rescue Artist de Edward Dolnick, Master Thieves de Stephen Kurkjian, The Gardner Heist de Ulrich Boser, Possession de Erin Thompson, Crimes of the Art World de Thomas D. Bazley, Stealing Rembrandts de Anthony M. Amore și Tom Mashberg, Crime and the Art Market de Riah Pryor, The Art Stealers de Milton Esterow, Rogues in the Gallery de Hugh McLeave, Art Crime de John E. Conklin, The Art Crisis de Bonnie Burnham, Museum of the Missing de Simon Houpt, The History of Loot and Stolen Art from Antiquity Until the Present Day de Ivan Lindsay, Vanished Smile de R.A. Scotti, Priceless de Robert K. Wittman și John Shiffman, și Hot Art de Joshua Knelman.

Pentru mine, printre cele mai utile volume de teorie estetică se numără The Power of Images de David Freedberg, Art as Experience de John Dewey, The Aesthetic Brain de Anjan Chatterjee, Pictures & Tears de James Elkins, Experiencing Artde Arthur P. Shimamura, How Art Works de Ellen Winner, The Art Instinct de Denis Dutton și Collecting: An Unruly Passion de Werner Muensterberger.

Alte lecturi fascinante legate de artă includ So Much Longing in So Little Space de Karl Ove Knausgaard, Ce este arta? de Lev Tolstoi, Istoria frumuseții, editată de Umberto Eco, Istoria urâtului, de asemenea editată de Umberto Eco, A Month in Siena de Hisham Matar, Arta ca terapie de Alain de Botton și John Armstrong, Arta de Clive Bell, Despre sublim și frumos de Edmund Burke, Seven Days in the Art World de Sarah Thornton, The Painted Word de Tom Wolfe și Intentionsde Oscar Wilde – care include eseul „The Critic as Artist“, scris în 1891, din care a fost preluat mottoul acestei cărți.

În ciuda tuturor lecturilor menționate, nu am găsit niciodată hoți de artă care să se compare în mod real cu Breit­wieser și Anne-Catherine. Toți ceilalți, cu mici excepții, au făcut-o pentru bani sau au furat o singură operă de artă. Cuplul este o anomalie în rândul hoților de artă, dar există un grup de infractori pentru care jafurile pe perioade lungi în slujba plăcerii pur estetice sunt ceva obișnuit. În clasificarea păcatelor, Breitwieser și Anne-Catherine se încadrează în categoria hoților de cărți. Majoritatea celor care fură masiv cantități de cărți sunt colecționari fanatici, și au existat atât de mulți, încâtpsihologii i-au grupat într-o categorie specială. Se numesc bibliomaniaci. Acesta este tagma din care face parte Breitwieser.

Alois Pichler, un preot catolic neamț ajuns pentru o vreme în Sankt Petersburg, și-a modificat surtucul de iarnă adăugându-i un sac special în interior și a sustras peste patru mii de cărți din Biblioteca Publică Imperială Rusă, între 1869 și 1871. Stephen Blumberg, provenind dintr-o familie bogată din Minnesota, a furat douăzeci de mii de cărți din bibliotecile americane și canadiene. Duncan Jevons, un muncitor de la o fermă de curcani din Suffolk, a furat patruzeci și două de mii de cărți din biblioteci de-a lungul a treizeci de ani, începând cu jumătatea anilor 1960, ascunzându-le pe rând în servieta lui de piele uzată.

Hoțul de cărți preferat al lui Breitwieser este un coleg alsacian, Stanislas Gosse, un profesor de inginerie pasionat de volume religioase. Gosse a furat o mie de volume, în decurs de doi ani, dintr-o bibliotecă încuiată dintr-o mănăstire medievală. Încuietorile au fost schimbate de trei ori în timpul jafurilor, dar fără niciun rezultat, deoarece Gosse aflase, datorită lecturilor lui atente, de un culoar secret uitat în spatele unei biblioteci care făcea legătura cu o cameră din spate a hotelului de alături. A umplut valize cu cărți care i se păreau abandonate, murdare de excremente de porumbel, și a intrat și a ieșit din hotel pierzându-se printre grupurile de turiști. Gosse a curățat cărțile și le-a depozitat în apartamentul său. A fost arestat în 2002, după ce poliția a ascuns o cameră de filmat în bibliotecă, dar a executat doar o perioadă de probă. Stanislas Gosse este singurul hoț despre care Stéphane Breitwieser a vorbit vreodată cu un respect profund.

Lumea actuală a vinului este aproape de nerecunoscut față de cea pe care am examinat-o pentru prima dată la începutul anilor ’70. Numărul de țări care au un interes în producția de vin a crescut chiar și din 1993, când am alcătuit The Oxford Companion to Wine. Pentru cea de-a doua ediție va trebui să adaug intrări despre Coreea, Thailanda și Vietnam și, probabil, despre alte câteva țări. Astăzi, consumatorii de vin – și consumatorii de cărți și programe de televiziune despre vin, așa cum am descoperit cu plăcere Nick și cu mine – sunt răspândiți pe tot globul. Încă de la sfârșitul anilor ’80, noi, scriitorii europeni de vin, am regurgitat cu satisfacție opinia acceptată despre chinezi, de exemplu, potrivit căreia aceștia nu se vor apuca niciodată de băut vin din cauza unei preferințe culturale adânc înrădăcinate pentru brandy și lichioruri pe bază de orez. Cu toate acestea, de la jumătatea anilor ’90, piața internațională a vinurilor fine a fost răsturnată și încălzită până la punctul de fierbere de o nouă generație de iubitori de vinuri asiatici entuziaști, dintre care unii beau o proporție considerabilă din cele mai bune vinuri din lume în noua generație de baruri de vinuri din Taiwan. Acest lucru s-a reflectat în viața mea prin recentele călătorii revelatoare în Thailanda și Vietnam, locuri în care nici într-un milion de ani nu m-aș fi gândit că mă va duce vinul.

Iubitorii de vin din ziua de azi sunt mult mai variați și din punct de vedere social – un fenomen cu totul revigorant –, dar asta nu înseamnă că au mai puțin respect pentru vin decât precursorii lor din clasa patricienilor. Bănuiesc că aceștia pot fi chiar mai cu adevărat discriminatori, cumpărând mai mult pe baza calității inerente decât doar pe baza numelor și a reputațiilor. Sper că au puțin mai multă încredere în sine, în calitate de cumpărători de vinuri, decât cei care obișnuiau să lase selecția vinurilor pe seama propriului comerciant de vinuri.

Cât timp am activat în acest domeniu, vinul a dobândit cu siguranță o respectabilitate răsunătoare, atât ca interes pentru petrecerea timpului liber, cât și ca rațiune de a fi. Ideea că, în calitate de scriitoare de vin, aș putea primi un doctorat onorific din partea unei universități eminente nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap când am început, dar nu mai pare atât de absurdă în 1997. Atunci când vinul pune stăpânire pe o persoană, tinde să își înfigă ghearele destul de adânc. Una dintre documentaristele noastre pentru Wine Course și-a abandonat cariera de douăzeci de ani în televiziune pentru comerțul cu vinuri, după ce a petrecut o perioadă în Burgundia și pe Valea Ronului. Zâmbesc atunci când mă gândesc că, la exact douăzeci și cinci de ani după ce eu am renunțat automat la ideea unei cariere postuniversitare în domeniul vinului, fina mea cea mare, Hester McIntyre, a plecat de la Oxford cu o diplomă în istorie și a intrat imediat în comerțul cu vinuri (fără nicio încurajare din partea mea, mă doare să recunosc). Mă încrunt, pe de altă parte, când mă gândesc că visul de a fi viticultor a devenit atât de universal, încât ne-am trezit într-o dimineață în Languedoc pentru a descoperi că vechea pivniță de lângă casa noastră fusese cumpărată de un contabil din Home Counties care renunțase la slujbă și se retrăsese aici, împreună cu familia sa, pentru a-și trăi acest vis. Acum văd că firma Lay & Wheeler importă prima lor recoltă, un lichid care ne-a fost trecut peste gard pentru a-l evalua direct din butoi. Asta nu era în planul de vacanță.

Poate că ar fi trebuit să investim într-una dintre multele podgorii care ne-au fost oferite imediat ce am cumpărat casa din Franța (multe dintre ele sunt acum petice de pământ gol, din cauza mitei oferite de guvern tuturor proprietarilor care scot viile excedentare din Franța). Și poate că ar fi trebuit să cumpărăm frumoasa clădire veche de piatră de alături, atunci când ne-a fost oferită de frații în vârstă care își făceau odinioară vinul acolo, dar (a) m-a speriat afirmația lor că doar dinamita ar putea îndepărta vechile rezervoare de beton și (b) nu am nicio dorință de a face vin eu însămi. Îmi cunosc prea bine defectele și sunt foarte conștientă de faptul că nu doar că nu sunt deloc practică, dar îmi lipsește echidistanța necesară pentru a fi fermier. Nu mi-ar plăcea să fiu la mila stării vremii.

Pentru mine, una dintre emoțiile noii lumi extinse a producției de vin, pe care o aștept cu cea mai mare nerăbdare, va fi descoperirea treptată a soiului de struguri celui mai potrivit pentru fiecare regiune viticolă nouă și foarte nouă. Acest lucru a început deja, de exemplu, cu Cabernetul din Napa Valley și din Coonawarra, dar sper să mă bucur de roadele multor altor combinații dovedite. Recent, am gustat dovada – în sfârșit, după atâția ani – că Welschriesling este probabil cel mai bun strugure din regiunea Ljutomer din Slovenia. Am reușit în sfârșit să gust un exemplar pur, nealterat al acestui vin (atât de pătat în memoria mea de toate acele sticle maro puternic îndulcite și tratate cu sulf, etichetate Lutomer Riesling) chiar anul trecut, la Târgul de vinuri de la Londra. Managerul cooperativei locale mă privea mândru, în timp ce am gustat esența lui furnicătoare, de izvor de munte sloven. Acesta a fost un moment important în odiseea mea vinicolă, învingând pentru totdeauna amintirile unui lichid care a făcut aproape tot ce a putut pentru a mă îndepărta, pe mine și pe alte sute de britanici, de vin sub orice formă. Prezența acestui contingent sloven mândru și naționalist la târg, în loc să fie integrat în vastul organism exportator comunist care organizase călătoria noastră din 1977, a oferit una dintre acele rare confluențe dintre vin și politică. Din când în când, vinul și politica se întâlnesc.

Cel mai important eveniment din cei douăzeci și ceva de ani de activitate ai mei a fost rolul vinului în reabilitarea internațională a Africii de Sud. Când am fost la licitația de la Nederburg în 1977, toți cei care nu erau albi, cu excepția a doi dintre ei, serveau mai degrabă decât erau serviți. La a doua mea vizită în Africa de Sud, în martie 1996, existau semne de normalizare foarte treptată a țesutului social al țării. Industria vinului avea un promotor simbolic de profil înalt al vinului de culoare (un imigrant din New York) și se vorbea despre burse de vinificație speciale pentru populația de culoare din Cape. Nu-mi pot imagina că în activitatea mea din domeniul vinului se va repeta vreodată speranța extraordinar de universală și optimismul sincer cu privire la condiția umană, generate de imaginile legate de eliberarea lui Nelson Mandela și de primele alegeri multirasiale din țară, în 1994. Dintre toate regiunile viticole pe care le-am vizitat în întreaga lume (ceea ce, până acum, trebuie să le cuprindă pe cele mai multe), Capul Bunei Speranțe este, fără îndoială, cea mai frumoasă din punct de vedere natural și cea mai sfâșietoare din punct de vedere social.

Există încă regiuni viticole pe care mi-ar plăcea să le vizitez și evaluări pe care sunt nerăbdătoare să le refac. Mi-ar plăcea ca, până când Rose va termina școala, Nick și cu mine să facem un tur blând al podgoriilor, pivnițelor și al celor mai bune restaurante, în prag de pensionare, reușind în sfârșit să obținem echilibrul adecvat dintre primirea și transmiterea informațiilor.

Pe măsură ce sticlele, cărțile și anii au trecut, iar eu am îmbătrânit și am devenit, se presupune, mai înțeleaptă, mi s-a părut tot mai dificil să fiu responsabilă și respectabilă. Anul trecut, cineva m-a numit chiar „decăniță“ – pentru numele lui Dumnezeu. Prefer să nu emit judecăți de politician asupra vinurilor și a regiunilor viticole și prefer să bat câmpii fără să mă feresc de atributele lor sau să lansez un atac intuitiv și flamboaiant asupra neajunsurilor lor. Dar am impresia, poate pe nedrept, că un astfel de lucru ar fi nepotrivit în Financial Times sau din partea editorului volumului The Oxford Companion to Wine. Nu mă ajută nici faptul că am moștenit, de la părinții mei, o dorință teribil de incomodă de a face altora pe plac. Acum știu ce a vrut să spună Ron Hall, cândva maestrul meu de la Sunday Times, când a afirmat că editorialiștii își scriu cele mai bune lucrări înainte de al cincilea deceniu de viață. Maturitatea este un lucru bun la un vin, dar eu, una, o apreciez mult mai puțin la un scriitor de vin. Jancis Robinson, Confesiunile unui iubitor de vin

În căutarea de a înțelege competențele și performanțele de rezolvare a problemelor, specialiștii de la Universitatea din Pittsburgh au cercetat modul cum abordau studiul tinerii din colegiu. Au urmărit îndeaproape un grup de studenți la Fizică pe măsură ce parcurgeau patru capitole noi dintr-un manual de dinamică a particulelor newtoniene. Concluziile obținute au fost în concordanță cu mai multe cercetări făcute mai înainte asupra unor subiecți care ajunseseră să stăpânească matematici, chineză și chiar și actorie: cel mai mare succes l-au avut cei care s-au antrenat într-un proces de recunoaștere a noului teritoriu cuprinzând cât mai multe elemente la îndemână. Cu alte cuvinte, cei care s-au întrebat „De ce?“.

„De ce?“ este un instrument atât de util de reducere a complexității obligației de a lua decizii, încât revista Fast Company îi sfătuiește pe cei din afaceri să creeze o „cultură a lui de ce“. Aceeași recomandare s-ar putea ușor aplica guvernelor, familiilor sau oricărui grup de oameni. 

Pentru a exersa să vă întrebați „De ce?“, priviți pictura de pe pagina următoare, reprezentând un bărbat călare. Uitați-vă atent, urmărind fiecare detaliu. Întrebați-vă de ce a fost creat și ce credeți că semnifică.

 

Vă place?

De ce da, de ce nu?

Vă lasă un sentiment pozitiv ori negativ?

Ar putea fi aceste simțăminte asociate într-un fel oarecare cu teama ori dorința?

Reprezintă pictura ceva ce vă atrage sau ceva ce nu vreți să vedeți?

 

Titlul operei este Ofițer de husari și a fost creată de Kehinde Wiley, același artist care a pictat portretul oficial al fostului președinte Obama. Multe dintre lucrările lui Wiley reprezintă persoane de culoare în poze istorice, purtând haine moderne, pe fundaluri bogat decorate.

O copie a picturii a apărut în serialul FOX Imperiu, însă originalul este expus la Detroit Institute of Arts. Lucrarea, un ulei pe pânză, este în mărime naturală; la cei trei metri pe trei metri ai ei, ocupă un perete întreg. Este atât de plină de culoare și de frapantă, încât nu poate fi ratată. De câte ori mă aflu la Detroit Institute of Arts, stau în apropiere și urmăresc cu interes reacțiile vizitatorilor. Mulți o știu de la TV; aproape toți rămân surprinși.

Aud multe comentarii, de la „Mi se pare normal!“ până la „De ce trebuie să expună una ca asta aici?“ Cei cărora le place o văd ca pe o reprezentare pozitivă; ceilalți îi semnalează caracterul neobișnuit. Dar toată lumea este de acord că așa ceva nu prea vezi într-un muzeu.

Adjectivul politicos la care recurg cei mai mulți nonfani ca să o descrie este „jenant“. Când îi întreb din ce motive, răspunsurile variază. Nimeni nu a afirmat deschis că l-ar deranja că un negru este reprezentat în poziție de forță, dar aproape toți fac trimitere la subiectul picturii.

Oamenii spun că privirea bărbatului este agresivă, că ține în mână o armă mare într-un mod agresiv și că vestimentația lui lasă mult de dorit. 

– Urăsc pantalonii aceia lăsați, mi-a spus o doamnă. 

– De ce? am întrebat-o. 

– Deoarece sunt necuviincioși, mi-a răspuns după o clipă de gândire.

– Pentru dumneavoastră – am fost de acord –, dar în ce-l privește pe el? Credeți că bărbatului din pictură i se par necuviincioși pantalonii lui? 

– Cred că nu, a spus. 

– Și se îmbracă după cum îi place lui sau cum îi place altcuiva? 

– Cred că lui trebuie să-i placă, a acceptat ea. 

Un domn mi-a spus că îmbrăcămintea bărbatului era total aiurea. 

– De ce? l-am întrebat. 

– Pur și simplu. Prea neglijentă. Nu se potrivește. 

L-am rugat să-mi descrie toată îmbrăcămintea, în detaliu. 

– Poartă maiou alb și un soi de mantie purpurie atârnată de un braț. Are jeanși și centură – habar n-am la ce bun, atât timp cât cad pantalonii de pe el. Are marcă pe încălțări? Da, Timberland. Are bocanci Timberland. Nu cred că mărcile au ce căuta în obiecte de artă. Și la mâna stângă are ceas. Și o cravată la gât. Ce-i pe ea? Africa? De parcă ar mai fi nevoie să ne semnaleze...

– De ce vă deranjează cravata? am întrebat.

– Poate din cauză că au mereu o apariție atât de exagerată, toți rapperii și celebritățile astea, cu eșarfe uriașe la gât, încărcate de bijuterii și cu lanțuri de aur peste ele. E ridicol. 

– Credeți că lor li se pare ridicol?

– Probabil că nu.

– Dumneavoastră de ce vi se pare ridicol? am vrut să aflu. 

– Fac paradă de bogăție. Asta ne dau de înțeles, că sunt bogați. 

– Dar agenții de bursă nu vi se par ridicoli? l-am întrebat. Cu cravatele lor Armani? 

– Nu, mi-a replicat. 

– Păi cum să nu facă paradă de avere, purtând cravate de sute de dolari? 

– Da, probabil că fac paradă, a recunoscut. 

Nu era pentru prima oară când auzeam critici la adresa negrilor care poartă lanțuri masive din aur; există chiar și zicala deloc binevoitoare „Gold chains, no brains“. L-am întrebat pe interlocutorul meu de ce crede că poartă negrii coliere de aur, dacă nu cumva are o semnificație mai adâncă. Nu știa de ce. Atunci l-am întrebat dacă-i place actorul Mr. T. „Sigur, tipul e cool“, mi-a spus. I-am povestit apoi despre un interviu al lui Mr. T, pe care îl cheamă de fapt Laurence Tureaud, unde explică mulțimea bijuteriilor sale: „Port aur din trei motive. Unu, când s-a născut Iisus, de la Răsărit au venit trei înțelepți, aducând unul tămâie, celălalt mir și ultimul aur. Al doilea motiv pentru care port aur este că îmi permit. Iar cel de-al treilea este că simbolizează descendența mea africană. Când au venit strămoșii mei din Africa, eram prinși în lanțuri de oțel, la gât, la încheieturile mâinilor și la glezne. Eu am prefăcut oțelul lanțurilor în aur.“ 

Când intrăm mai adânc în subiecte care instinctiv nu ne fac plăcere, dacă ne întrebăm de ce – de ce nu ne plac? De ce există? De ce sunt așa cum sunt? –, începem să pricepem și, eventual, să ne deslușim prejudecățile și să ne deschidem mintea spre alte înțelesuri și spre valoarea temerilor, dorințelor și convingerilor altor oameni. 

Un alt vizitator mi-a spus că nu-i place lucrarea lui Wiley deoarece este, oarecum, exagerată: „Șaua din piele de leopard, calul sălbatic ridicat pe picioarele dinapoi, în vreme ce călărețul își păstrează calmul – e prea mult! Cât se poate de nerealist!“ 

Wiley se remarcă prin compozițiile sale anacronice, în care plasează un model de culoare contemporan într-o lucrare a vechilor maeștri ai picturii, un spațiu cultural din care negrii au fost excluși în istoria acestei arte. Tabloul din care s-a inspirat pentru Ofițerul de husari este Ofițerul de vânători din garda imperială, un tablou de aceleași dimensiuni, din 1812, al autorului lucrării Pluta Meduzei, Théodore Géricault, expus tot la Luvru. Priviți imaginea reprodusă pe pagina alăturată și remarcați detaliile. 

Călărețul, un bărbat alb, adoptă aceeași postură, pe o șa din piele de leopard, pe un cal cabrat. 

Vă place pictura? De ce da sau de ce nu? Sunt aceste motive identice sau diferite față de reacția la lucrarea lui Wiley? Distingeți vreun element ridicol ori ostentativ în opera lui Géricault? Vă determină să priviți altfel pictura lui Wiley? De ce da sau nu? 

Ca istoric al artelor, sunt prea conștientă că majoritatea subiectelor artei canonice, și în special imaginile eroice descriind războiul, reprezentau bărbați albi și erau create de bărbați albi. Sunt splendide din punct de vedere artistic, dar nu arată decât o parte din imaginea vechii lumi, care îi învăluie pe bărbații albi într-o aură nobilă, romantică. Eu consider că motivul pentru care inițial oamenii se simt stânjeniți văzând cum Wiley redistribuie negri în rol de eroi de prim-plan este ineditul acestei reprezentări, caracterul ei nou și neobișnuit. Cât se poate de firesc, însă ne obligă să ne întrebăm „De ce?“. Căutarea răspunsului ne poate ajuta să înțelegem mai bine fundalul și simțămintele care animă o parte dintre protestele de astăzi legate de rasă. 

Ar putea părea simplu, dar să te întrebi „De ce?“ nu este întotdeauna ușor sau plăcut. Am auzit pe mulți spunând că Wiley îi nemulțumește, nu pentru Ofițer de husari, ci din cauza altor picturi ale sale, mai controversate.

În 2012, Wiley a pictat lucrări care reprezentau femei de culoare care decapitau albe, fapt la care presa s-a întors cu prilejul dezvelirii portretului lui Obama. În două tablouri diferite, ambele intitulate Iudita și Olofern, o femeie de culoare în rochie lungă, pe un fundal floral, are un cuțit în mâna dreaptă și cu cealaltă ține de păr capul retezat al unei femei albe. 

Dincolo de realizarea artistică indiscutabilă a picturilor, subiectul ales avea darul să inducă neliniște. M-am întors la lucrarea originală pentru a reflecta de ce. Povestea biblică a Iuditei, care îl decapitează pe generalul invadator pornit să distrugă cetățile evreilor, a devenit subiect pentru nenumărate picturi și sculpturi, fiind deseori invocată drept exemplu de prim rang al ideii de „putere feminină“, temă iconografică tradițională în Renaștere și Baroc. Lucrarea din care s-a inspirat Wiley este Iudita ținând capul lui Olofern executată de Cristofano Allori în 1613. 

Wiley a omis-o pe servitoarea de lângă Iudita, lăsând toată greutatea compoziției asupra ei. La fel ca în original, nu există sânge ori alte urme pe cuțit – lama este parțial ascunsă în ambele versiuni – ori pe capul retezat din pictura lui Wiley. 

Detest violența, însă portretul original nu m-a tulburat niciodată din acest punct de vedere. Nu îmi induce o amenințare ori o neliniște. Nu mi-ar plăcea să mă substitui Iuditei, dar îi admir forța și curajul. 

Și atunci, de ce descrierea lui Wiley mă pune pe gânduri? Deoarece victima este nu un bărbat alb, ci o femeie albă? Deoarece se abate prea mult de la narațiunea biblică? 

Îmi întorc gândurile spre exterior: De ce și-a construit Wiley lucrarea în acest fel? Întrebat despre Ofițerul de husari, răspunsese cu propria întrebare: „De ce subevaluăm în continuare viața negrilor tineri?“ Revine cu același mesaj și în cazul Iuditei lui reimaginate, și anume că subevaluăm viața tinerelor de culoare? 

Pentru a ajunge la rădăcina propriilor simțăminte, revin în interiorul meu cu cea mai dificilă întrebare dintre toate: Nu cumva? Nu cumva subevaluez viața celor care nu sunt la fel ca mine, din zona mea de confort sau din imediata apropiere? Nu cumva îi tratez diferit, chiar dacă nu am această intenție în mod conștient? 

Amăgirea indusă de sentimentul propriului statut, al propriilor splendori ori generozități, supralicitarea propriei inteligențe, importanțe și conștiințe de sine, căutarea subconștientă a celor asemănători nouă – oricât de multe limitări ar impune –, nu sunt nici pe departe cele mai dăunătoare prejudecăți moderne. Ci prejudecata față de propriile prejudecăți.

„Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne discret.“ ALBERT EINSTEIN

 Sunt extrem de atras de științele naturii și nu am consi­derat niciodată că ar contrazice credința religioasă. Pe de altă parte, având cunoștință de descoperirile științifice, s-a schimbat și modul meu de a gândi despre Dumnezeu. Așadar, ce anume vreau să spun astăzi când rostesc Crezul de la Niceea, împreună cu alți creștini? Pot rămâne fidel unei confesiuni străvechi, preștiințifice, în același timp îmbrățișând deplin gândirea științifică a contemporaneității? Spre exemplu, cum pot împăca credința mea în Dumnezeu cu biologia evoluționistă, cu atât mai mult cu cât ea a condus atât de mulți adepți ai științei spre ateism?

Am abordat relația dintre evoluție și credință în cărțile mele precedente, în special în Dumnezeu după Darwin. Acum însă urmăresc să-mi extind investigațiile, întrebându-mă ce înseamnă Dumnezeu după Albert Einstein (1879–1955). Am ajuns la părerea că teologia este capabilă să trateze cum se cuvine întrebările delicate despre Dumnezeu și evoluție doar dacă ține seama, în primul rând, de universul pe care știința a început să-l dezvăluie la începutul secolului XX. Povestea vieții, după cum ne dăm seama acum, este parte a unei istorii a naturii infinit mai lungi și mai nuanțate decât cea de care aveau cunoștință Charles Darwin (1809–1882) și discipolii lui timpurii. Ce se petrece în istoria vieții a rămas acum un subcapitol din povestea universului. 

Cei mai mulți oameni de știință și teologi nu au privit până acum biologia evoluționistă din perspectiva unui cadru cosmic mai larg. Însă atât călătoria vieții, cât și pelerinajul religios al ființelor omenești capătă un aspect nou de îndată ce le privim în contextul mai cuprinzător al universului fizic. În vreme ce își elabora ideile despre relativitate, Einstein încă nu era conștient că universul pe care îl schița matematic desfășoară un îndelungat proces de naștere. A avut nevoie de contribuțiile altor oameni de știință, ca Georges Lemaître (1894–1966), Edwin Hubble (1889–1955) și George Gamow (1904–1968), pentru a începe să prezinte mai detaliat noua poveste spre care îl conduceau calculele. Cu toate astea, ținând seama că teoria relativității propuse de el stă la baza noii noastre imagini asupra universului, intitulez volumul de față Dumnezeu după Einstein.

Capitolele următoare se deosebesc de reflecțiile mele mai vechi asupra lui Einstein și a lui Dumnezeu. Cea mai mare parte a literaturii pe această temă apărute până acum s-a preocupat de trei aspecte rezultate din cercetările lui Einstein. În primul rând, cosmologia Big Bang presupune existența lui Dumnezeu? Teoria relativității generalizate a lui Einstein este cea care a așezat principalele baze teoretice ale afirmației că universul a început prin Big Bang. Dar această teorie le conferă oare relatărilor biblice despre facerea lumii de către Dumnezeu și credibilitate științifică? O a doua întrebare, pe care eu o consider mai degrabă tulburătoare decât dătătoare de speranțe, provine din noțiunea de dilatare a timpului propusă de Einstein. Relativitatea prevede încetinirea sau accelerarea timpului în funcție de curbura câmpurilor gravitaționale. De vreme ce relativitatea permite ca timpul dintr-un sistem de referință gravitațională să treacă mai repede sau mai încet decât în altele, putem oare invoca elasticitatea trecerii timpului pentru a echivala săptămâna creației biblice din Cartea Facerii cu secvența enorm mai îndelungată de etape descrise în cosmologia contemporană științifică? Permite în principiu relativitatea ca miliarde de ani în măsură omenească să reprezinte doar „o zi“ pentru Dumnezeu, iar Cartea Facerii să poată fi citită astăzi ca realitate din punct de vedere științific? În strânsă legătură cu întrebarea a doua vine și cea de-a treia: Ce însemnătate prezintă nesimultaneitatea relativității speciale – inexistența unui standard universal pentru „acum“ – pentru cum și când ia la cunoștință Dumnezeu ce se petrece în cosmos? În jurul acestor trei întrebări au apărut o mulțime de speculații teologice, însă, după părerea mea, ele sunt aproape lipsite de importanță în comparație cu alte teme legate de Einstein, pe care le voi trece în revistă în paginile care urmează. Adesea, cele trei întrebări menționate, și mai ales cea de-a doua, presupun un stil de interpretare biblică îndoielnic, adesea ad litteram. Teologia, socotesc, este capabilă de mai mult. 

Așa cum îl înțeleg eu, scopul teologiei este să exploreze „temeiurile nădejdii noastre“ (1 Petru 3:15). După Einstein, teologia nu poate evita să-și pună întrebarea dacă descoperirea științifică potrivit căreia cosmosul reprezintă o lungă poveste cu efecte interesante ar putea să ne dea într-un fel oarecare noi motive de speranță – sau dim­potrivă. În 1916, Einstein încă nu înțelesese pe deplin că splendida lui teorie a gravității răsturna, în principiu, oricare idee antică, medievală și modernă despre un univers neclintit. Încă nu sesizase că teoria propusă de el, a relativității generalizate, aducea la lumină o imensă și încă neterminată poveste a cosmosului, potrivit estimărilor actuale, în vârstă de circa 13,8 miliarde de ani. 

Fără să fi avut o intenție în acest sens, Einstein i-a oferit teologiei un punct de vedere cu totul nou de unde să-și pună întrebări legate de semnificație, de adevăr și de Dumnezeu. Până acum, cultura intelectuală contemporană și teologia creștină tradițională au găsit prea puțin înțeles, și cu atât mai puțin motive de nădejde, în îndelungata călătorie parcursă de natură în devenirea ei temporală. În paginile care urmează însă, voi susține – privind atent știința lui Einstein, dar și opiniile lui personale despre religie – că ceea ce s-a petrecut în univers este nici mai mult, nici mai puțin decât o măreață deșteptare, care, observată cu atenție, aduce întemeiate motive de speranță. Și nu cel din urmă dintre aceste motive este acela că în ultimul timp universul a produs minți iscoditoare, așa cum este și cea cu care veți cântări și critica aceste pagini. 

Deși sunt teolog laic creștin (romano-catolic), mă adresez nu numai confraților mei credincioși, ci și oricui se întreabă dacă există motive întemeiate de nădejde și dacă știința după Einstein contribuie în vreun fel la lămurirea acelei chestiuni aproape universale. Prin urmare, această carte reprezintă o contribuție la discuția mai generală de astăzi legată de relația dintre știință și religie. Chiar dacă plec la drum cu un punct de vedere creștin, cercetarea mea este substanțial relevantă și în cazul întrebărilor care vin și din multe alte direcții. Sunt încredințat că invitația adresată lui Einstein de a mă însoți cel puțin o parte a drumului din investigația care urmează va atrage atenția oamenilor de știință, filozofilor și altor admiratori ai marelui fizician și, chiar dacă nu întotdeauna, poate și consimțământul.

CREATORII DE MODĂ-PARFUMIERI: alianța dintre modă și parfum

 În prima jumătate a secolului XX, alianța dintre couture și parfum inaugura un adevarat stil in parfumerie, al cărui succes a dus treptat la dispariția parfumierilor tradiționali parizieni, cu excepția catorva mari case.

PARFUMUL ȘI MODA, O VECHE POVESTE

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Rose Bertin, modista Mariei Antoaneta, avea o strânsă colaborare cu parfumierul reginei, Jean-Louis Fargeon, pentru crearea florilor de voal parfumate. Comunitatea mănușarilor-parfumieri a asigurat, încă de la înființarea ei în 1190, legătura între diferitele meserii legate de modă. Parfumul era pe atunci a doua meserie a tăbăcarilor, a marochinerilor și în general a celor care lucrau în domeniul modei. Existau, în secolul al XIX-lea, în domeniul parfumeriei producători de lenjerie, corsetieri și chiar pantofari. Impregnarea pielii, mănușa parfumată, picătura de parfum pe tivul unei rochii au creat stilul olfactiv franțuzesc care s-a numit „siaj“ – acel „frou-frou olfactif“, cu o puternică dimensiune emoțională.

Dincolo de interesul strategic pe care îl reprezenta pentru creatorii de modă impunerea unui stil complet, de la rochie și pălărie până la parfum, casele de modă pariziene dețineau o clientelă care constituia o excelentă piață de desfacere pentru parfumeria de lux. Parfumul reprezenta, pe deasupra, o activitate foarte productivă și rentabilă, permițând totodată finanțarea croitoriei, care era mult mai scumpă.

MESERIA PARFUMIERILOR-CREATORI

Extinderea activității din domeniul haute couture la parfumerie s-a făcut, la începutul secolului XX, în mai multe feluri. Fie couturierul cumpăra de la casele de parfumerie formule de fabricație, fie apela la serviciile unui parfumier-creator. Așa-numitul „nas“ și-a făcut apariția în casele de modă, introducând totodată această nouă expresie care desemna meseria lui. Îi găsim astfel pe Henri Alméras la Patou, pe Ernest Beaux la Chanel, pe Maurice Blanchet la Worth, pe André Fraysse la Lanvin, pe Maurice Shaller la Poiret și Révillon. Modă și parfum se împletesc, mai mult ca oricând, într-un singur spirit creator. Strategia a fost preluată și de marochinerii-parfumieri (Hermès) începând cu 1951, apoi de bijutierii-parfumieri în 1976, odată cu First de la Van Cleef & Arpels. În mod paradoxal, parfumul creatorului de modă reprezenta primul pas spre lux pentru clienta care nu-și putea permite o rochie haute couture, poșeta de lux sau o bijuterie. Au apărut apoi parfumurile prêt-à-porter, mai accesibile, precum Chloé de Lagerfeld (1976) sau Anaïs Anaïs de la Cacharel (1978), și parfumurile de creatori, adesea cap de serie al unei noi tendințe olfactive, așa ca Parfum de Peau al lui Montana (1986) sau Angel de Mugler (1992). ÉLISABETH DE FEYDEAU

O trăsătură definitorie a speciei umane este să caute și să cerceteze semnificații. De ele ne legăm trăirile, evenimentele de fi ecare zi și practic tot ceea ce ține de lumea din jur. Căutarea sensului guvernează întâlnirile și relațiile, motivează gândurile abstracte și susține tot ceea ce ține de artă și de cultură. Fabricăm semnifi cație clipă de clipă și zi de zi, deseori fără să fi m conștienți că o facem. Ori de câte ori deschidem gura să rostim un cuvânt, emitem un sens către lumea din jur. Un sens care ar putea exista doar în imaginația noastră, dar în care ne place să credem cu adevărat. De fapt, o fantezie convenabilă este de preferat unei existențe lipsite de sens.

De îndată ce am dobândit capacități cognitive, am dezvoltat un set de deprinderi – limbă, ritual, mit, religie, artă – spre a împărtăși semnifi cație unor vieți altfel insignifiante. Ele ne-au pus la dispoziție garanții că norocul poate fi invocat, că zeii sunt de partea noastră și, poate cel mai important, că viața continuă și după moarte. Încă de la început, culoarea a îndeplinit un rol central în toate aceste aspecte ale existenței. Cu zeci de mii de ani înaintea primelor picturi rupestre, oamenii excavau, prelucrau și făceau schimb de pigmenți roșii, și-i aplicau pe corp și îi împrăștiau în morminte. Culoarea sângelui a devenit unul dintre primele simboluri ale umanității – o metaforă a vieții, a fertilității și a virilității; îi susținea pe cei vii și se presupunea că îi poate readuce la viață pe cei morți.

La început, nu am avut de ales dintre prea multe culori. Mii de generații la rând, strămoșii noștri au avut la dispoziție doar câțiva pigmenți naturali: negru de fum, alb de calcit, ocru roșu și galben-pământ brun. Abia spre sfârșitul neoliticului au conceput noi coloranți: indigo (folosit în America de Sud încă din 4000 î. Hr.), vermillon (apărut în Spania, începând din 3000 î. Hr.), albastrul egiptean (sintetizat în Egipt, în jur de 2500 î. Hr.), purpura de Tir (obținută în Orientul Apropiat, cca 1500 î. Hr.), și purpura Han (inventată în China, cca 800 î. Hr.). Niciunul dintre aceste produse nu ar fi existat în absența unor instalații miniere ample, a unei mari forțe de muncă și a unor procese de prelucrare complicate – la rândul lor dovada importanței considerabile acordate culorii de fabricanții ei. Inevitabil, aceste culori au devenit simboluri de statut. Unii pigmenți costau cât produsele de lux, fi ind accesibili doar celor bogați și puternici.

Cu totul altfel stau lucrurile astăzi. Odată cu descoperirile științifi ce din anii 1850, au fost sintetizați milioane de compuși colorați. Există acum pe piață peste 40 000 de vopsele și pigmenți, iar noutăți apar aproape în fi ecare săptămână.1 Viața modernă este învăluită în culori care înainte erau fi e de neimaginat, fi e inaccesibile. Culorile sunt acum la îndemâna oricui și avem senzația că așa au fost dintotdeauna. Dar în urmă cu câteva secole, o cutie obișnuită de creioane colorate, cu nuanțele dispuse în curcubeu, ar fi produs extazul împăraților și alchimiștilor, în timp ce astăzi abia dacă mai stârnește interesul unui copil. Fabricanții de vopsele oferă o asemenea gamă de tente și de nuanțe, încât nici nu au mai rămas denumiri cumsecade pentru ele, ajungându-se la unele ca „somon-mort“, „sufl area-elefantului“ și „verde-vulgar“.

Culorile nu sunt, desigur, simple decorațiuni pentru suprafețe. Se infi ltrează adânc în viața noastră, ne marchează cuvintele, gândurile și simțămintele, integrându-se într-o rețea mai amplă de semnifi cații pe care specia umană o țese în jurul său. Milenii la rând, am folosit culorile ca limbaj universal ca să comunicăm idei de importanță fundamentală: cum să trăim și să iubim, de ce să ne temem și ce să venerăm, cine suntem și unde ne este locul, și ele ar putea fi cel mai puternic purtător de sens al nostru, deoarece ne vorbesc cu o voce atât de directă și de vie. Dar culorile nu transmit doar sensuri, ci creează și contextul în care există acele sensuri. Oscilând între natură și cultură, între experiență și înțelegere, mediază relația noastră cu lumea. Colorile se împletesc într-o prismă atotprezentă prin care vedem oameni, locuri și obiecte, care ne modelează în același timp și modul în care gândim și reacționăm față de tot ce ne înconjoară. La fel ca aerul pe care îl respirăm ori apa în care plutim, ne contopim cu ele.

Însă trebuie să fi e limpede că povestea spusă aici nu se referă atât la culori, cât la noi, oamenii, la simbolurile pe care le plăsmuim și la preocupările care le inspiră. În această carte am apelat la șapte culori ca să înțeleg șapte interese cu rădăcini adânci. În aparenta beznă ne-am deslușit cele mai profunde temeri; în tonurile de roșu-lucios ale sângelui ne-am văzut refl ectate propriile vieți și trupuri; în soarele galben-orbitor ne-am întrevăzut, cu ochii întredeschiși, zeii cei mai puternici; iar în cerul și în marea ca azurul ne-am imaginat lumi de dincolo de orizonturile noastre. Am considerat suprafețele albe, imaculate modele de perfecțiune ale purității vizuale, morale și sociale, am glorifi cat purpurele sintetice ale secolului al XIX-lea ca jaloane ale progresului tehnologic și am făcut din miliardele de nuanțe de verde din natură embleme ale paradisului și reînnoirii. Am proiectat aceste speranțe, temeri și obsesii asupra culorilor într-o perspectivă de mii de ani. Istoria culorilor este așadar și o istorie a omenirii.

Vechiul termen egiptean pentru „culoare“ era iwn – care mai însemna și „piele“, „natură“, „caracter“ și „ființă“, fiind reprezentat în parte printr-o ieroglifă a părului uman. Oamenii acelei formidabile civilizații remarcaseră o asemănare frapantă între culori și fi ințele omenești. Pentru ei, culorile erau aidoma oamenilor – pline de viață, de energie, de putere și de personalitate. Acum înțelegem, după cum egiptenii nu puteau decât să simtă, cât de intim se împletesc cele două personalități. De fapt, culorile depend de cei care le percep. Fiecare nuanță văzută în jur este de fapt fabricată de noi, chiar în noi – în aceeași materie cenușie care dă formă limbajului, stochează amintiri, întreține emoții, modelează gânduri și stârnește conștiințe. Culoarea este pigmentul lucrurilor imaginate de noi, pe care le pictăm peste tot în lume. Mai mare decât oricare oraș, mai complicată decât oricare mecanism, mai frumoasă decât oricare operă de artă, s-ar putea să fi e cea mai măreață creație omenească dintre toate. JAMES FOX

MODURI DE A-ȚI ELIBERA MINTEA ȘI TIMPUL

 „Divertismentul meu preferat este să las timpul să treacă, să am timp, să pierd timpul, să trăiesc în contratimp.“ FRANÇOISE SAGAN

De unde să începem ca să ne „întoarcem“ ceasurile existențiale? Aici, niciun răspuns, de niciun fel, nu poate pretinde să dețină adevărul absolut. Unii propun inaugurarea șantierului prin punerea în aplicare a preceptelor slow life, un concept la care vom reveni ulterior. Alții îi invită pe maratoniștii cotidianului să-și combată stresul apelând, în primul rând, la terapiile blânde, precum meditația, yoga, sofrologia, masajul... Alții încurajează politica relaxării obținute prin intermediul promenadelor bucolice, al călătoriilor exotice sau al lecturilor filozofice... Pe niciunii nu putem să-i contrazicem: toate aceste metode reușesc să potolească, într-o manieră punctuală sau perenă, tumultul conștiințelor chinuite. Având grijă de trup, ele recentrează mintea; echilibrând mintea, ele ajută trupul. Plecând de la faptul că gânditorii nu sunt neapărat și cei ce plătesc, e clar că fiecare dintre noi poate să opteze pentru metoda care i se potrivește cel mai bine. 

Totuși, scopul comun fiind acela de a reuși să ne secvențiem în mod diferit timpul, astfel încât să ne bucurăm deplin de el, putem să luăm în considerare posibilitatea de a începe prin a îndepărta „consumatorii de timp“, ca să eliberăm spațiul pe care aceștia îl ocupă inutil.

UȘUREAZĂ-ȚI SARCINA MENTALĂ

 Cu toții cunoaștem senzația aceea că avem capul atât de plin, c-ar putea să ne explodeze la cea mai mică atingere. Cu toții am trăit măcar o dată această impresie extremă, generată de zeci de idei care se întretaie asemenea mașinuțelor ce se tamponează într-un parc de distracții. Când ajungem în acest punct, sunt șanse mari să fim victimele sindromului de infobezitate. Trebuie să ne gândim la prea multe lucruri în același timp... Trebuie să memorăm prea multe lucruri în același timp... Trebuie să organizăm prea multe lucruri în același timp... Povara asupra bietului nostru creier e atât de mare, încât, din lipsă de energie, el ajunge aproape să se târască. Zdrobită de acest preaplin de gânduri, sagacitatea noastră sfârșește prin a intra într-o stare de torpoare. Rulând la ralanti, capacitatea noastră de analiză își pierde acuitatea și, simultan, ne face și pe noi să ne pierdem timpul: ne obligă la lentoare. Avem nevoie, de exemplu, de o oră întreagă ca să compunem o scrisoare simplă, când, dacă mintea ne-ar fi limpede, cuvintele ne-ar veni ușor și am sfârși treaba în nici zece minute. 

Prin urmare, e esențial să ne golim mintea, să ne eliberăm de gândurile inutile și devoratoare de minute, așa cum, când vrem să scăpăm de e-mailurile neinteresante, dăm clic pe trash icon-ul de pe ecranul calculatorului. Este logic că timpul câștigat necitind acele e-mailuri și nerăspunzând la ele este un timp recuperat, pe care putem să-l folosim ca să ne concentrăm asupra unor lucruri mai importante. 

 Arta de a delega

Să-i încredințezi altcuiva sarcinile tale minore nu înseamnă că-ți ignori responsabilitățile. Doar nu e vorba de niște misiuni capitale! Pur și simplu, scapi de o parte din greutatea reprezentată de sarcinile din agenda zilei. Dacă, de exemplu, îți rogi soțul sau copilul să se ocupe de micile treburi gospodărești, te eliberezi de obligația de a te gândi la ele și, în acest fel, câștigi timp. 

 Utilitatea unei agende 

Să-ți acorzi câteva secunde în care să notezi pe un suport de hârtie sau informatic datele vacanțelor școlare, lucrurile pe care trebuie să le cumperi, întâlnirile pe care ți le-ai stabilit sau pe care trebuie să le stabilești... Mulți evită acest gen de liste de teamă că s-ar putea simți „încolțiți“ de ele, devorați de sentimentul de culpă, în cazul în care nu respectă ce au notat. Ca să scapi de acest a priori, e suficient să reconsideri listele to do, să vezi în ele un ajutor, nu ceva asemenea unei prescripții medicale pe care trebuie s-o respecți la literă, pentru că altfel ai putea să te îmbolnăvești la loc. Scriind tot ce ai de făcut poți, de fapt, să nu te mai gândești la lucrurile respective. Informația în cauză îți iese din minte, ceea ce-ți ușurează creierul. 

 Binefacerile ordinii din casă

Să triezi, să arunci la gunoi, să clasezi... Spațiul trebuie eliberat la fel cum îți eliberezi mintea. Când înțelegi că ordinea din casă – de pe birou, din șifonier, din poșetă... – te ajută să câștigi timp, nemaicăutând frenetic lucrul de care ai nevoie, nu mai eziți să treci la treabă. Odată ce spațiul a fost degajat, aerul dinăuntru e mai fluid, odată ce ideile îți devin mai clare, poți să și respiri mai bine.

REDU-ȚI TIMPUL PETRECUT ON-LINE

După cum am văzut anterior, hiperconectarea nu aduce niciun beneficiu. Toată ziua – și, din păcate, adesea și toată noaptea –, cine nu e tentat să-și verifice telefonul, când acesta emite unul dintre celebrele lui semnale de avertizare? Notificări ale aplicațiilor, e-mailuri, SMS-uri... orice reprezintă un pretext excelent când ești dependent de cyberspace și de rețelele sociale. Iar problema nu apare când doar folosești toate lucrurile astea, ci când devii complet dependent de ele.

 Testează deconectarea

Haide! Fă-ți puțin curaj și închide-ți mobilul pentru douăzeci de minute! Profită de timpul ăsta ca să te dedici unei alte ocupații, apoi repornește-ți telefonul! Vezi dacă în această pauză ai primit vreo informație importantă și/sau urgentă, de care trebuie să te ocupi! Dacă lucrurile nu stau așa, nu-ți rămâne decât să reiterezi expe­riența zilnic, ca să câștigi aproape o jumătate de oră de timp pentru tine. 

Ferește-te de lumina albastră

Lumina naturală sau artificială e compusă din particule electromagnetice care se deplasează prin unde. Cu cât acestea din urmă sunt mai scurte, cu atât produc mai multă energie. Parte integrantă din spectrul luminos, lumina albastră are una dintre cele mai scurte unde. Așadar, produce multă energie. 

Deși ochii sunt echipați pentru a se proteja de razele luminoase, filtrele naturale de care dispun nu sunt suficient de performante ca să bareze complet lumina albastră emisă de soare; a fortiori pe cea a display-urilor pe care oamenii le fixează cu privirea între două și șase ore pe zi. În doze reduse, lumina albastră nu e nocivă, însă în doze mari, afectează retina. 

Mai trebuie știut și că doar două ore petrecute în fața unui televizor, a unui calculator, a unei tablete sau a unui smartphone cresc oboseala fizică, mai ales când ecra­nele sunt folosite seara. Cercetătorii chiar ne avertizează asupra consecințelor luminii albastre în ceea ce privește producția de melatonină, hormonul somnului. Dacă te uiți la un ecran seara, producția acestui hormon este diminuată, iar ritmul circadian, adică alternanța somn-veghe, este perturbat.  Véronique Aïache, Arta de a dărui timp

CA SĂ FII LIBER, TREBUIE SĂ ÎNȚELEGI

 „Libertatea e independența gândirii.“ EPICTET

 Sunteți de acord: indubitabil, pentru libertate a curs mult sânge și aproape tot atât de multă cerneală. Această mare preoteasă a existenței a fost analizată în toate sensurile și până în cele mai mici detalii și a fost interpretată de nenumărate spirite, culturi, epoci și religii. Ea a servit tuturor cauzelor și a animat toate chipurile. A fost, pe rând, tema de interes a filozofiei, a spiritualității, a politicii sau a psihanalizei. Despre libertate s-a spus totul și s-a scris totul. Dar... Suntem nevoiți să admitem că, până azi, libertatea a rămas un mister pentru fiecare dintre noi. De unde să începem ca să ne-o însușim și ca să ne bucurăm de ea? Din ce capăt ar trebui s-o abordăm, ca să ajungem la promisiunea fericirii? Ba aș fi tentată chiar să spun „la promisiunea sentimentului de ușurare“. Firește, am văzut că, între cuvinte frumoase și teorii complexe emise încă din noaptea timpului, conceptul de libertate a rămas abstract.

Totuși, când ne îngrijorăm în legătură cu posibilitatea de a ne recuceri libertatea, trebuie să ne amintim că singurele lanțuri din care, până la urmă, vrem să ne eliberăm sunt cele care ne fac rău, cele care ne rănesc fie trupul, fie spiritul, cele care împiedică sufletul să evolueze în pace. Evident, n-a existat om pe lume care să considere că fericirea e o închisoare din care trebuie să evadezi. Nimeni nu s-a întins pe canapeaua psihologului ca să-și evoce originea ataraxiei lui. Omul se vrea liber doar atunci când suferă pentru că nu e. Iar hotărârea de a nu mai suferi ține de alegerea de a nu mai suporta. Sau, cel puțin, de a aduce de partea ta toate șansele de a dobândi mult dorita liniște, în inimă și în spirit. Să fii liber ori să te simți liber înseamnă să descui lacătele sufletului, înseamnă să îndrăznești să fii tu însuți. Înseamnă să-ți înțelegi fricile, ca să le îmblânzești, și înseamnă să nu te mai temi de faptul c-ai putea s-o apuci pe o cale greșită. Înseamnă să-ți stăpânești îndoielile și să faci pace cu fantomele trecutului. Să fii liber înseamnă să te iubești îndeajuns ca să te revendici pe tine însuți. Înseamnă să nu te mai lași dominat de ceea ce nu alegi, fie că e vorba de alți oameni, fie că e vorba de o parte din tine. Să fii liber înseamnă să dai din întâmplare peste o carte dintr-o librărie și să hotărăști, în sufletul și în conștiința ta, să asculți muzica gândurilor pe care acea carte o naște.

LIBER SĂ FII TU ÎNSUȚI

 „Omul nu poate să fie liber dacă nu e sincer.“ ALPHONSE DE CHATEAUBRIANT, L’itinéraire vers la lumière divine 

Probabil că nu există minciuni mai groaznice decât acelea pe care ni le spunem nouă înșine. Și nu mă refer la adevăruri pe care alegem să le ignorăm când vine vorba să negociem cu conștiința noastră, ci la toate acele mici sau mari hotărâri pe care le luăm, știind că ele se opun dorințelor noastre profunde. 

Perioada copilăriei marchează procesul de învățare a supunerii și sufocă, în mai mică sau mai mare măsură, spiritele cu natură rebelă. Cu toții avem în șifonierul din amintiri o haină de coșmar pe care mama ne obliga s-o purtăm la școală, o haină cumpărată de ea, după gustul ei. O haină „șic“, fiindcă era la modă, aleasă din magazin fără să ni se ceară părerea. Apoi, cu corpul îmbrăcat și cu sufletul deghizat, intram în sala de clasă, nu foarte în largul nostru, dar constrânși „să dăm bine“, de dragul aparențelor. Așadar, cu toții am crescut înveșmântați în deghizări: fie ca să evităm conflictul cu ceea ce ni se părea a fi o autoritate, fie ca să nu riscăm să pierdem iubirea unei ființe adorate. An după an, cu toții am învățat să tăcem ca să ne conformăm mai bine. Am învățat să ne supunem altora, chiar mințindu-ne pe noi înșine. Și în acest fel am lăsat să se creeze o breșă din ce în ce mai mare între ceea ce afișăm și ceea ce suntem realmente. Ne-am lăsat ferecați în aparențe și în „ce-ar spune oamenii“. Am acceptat să fim nemulțumiți de noi înșine, să renunțăm la bucățele din sufletul nostru, ba chiar, foarte adesea, am ajuns să uităm să fim noi înșine. Ne-am pierdut libertatea de a fi doar ca să fim acceptați și iubiți. În ce mod curios funcționează persoana care se forțează să fie altcineva decât e doar pentru că nu iubește – suficient – ceea ce este ea în realitate... Ca să reușim să ne eliberăm de ceea ce nu suntem, trebuie să începem prin a pleca în căutarea a ceea ce eram înainte ca alții să ne modeleze după propria lor vrere. Trebuie să plecăm în căutarea propriului adevăr profund, care a fost îngropat sub ani de artificii și de constrângeri. Trebuie să ne găsim unicitatea profundă și să învățăm să ne iubim sub toate aspectele. 

REGĂSEȘTE-ȚI IDENTITATEA

 Să înveți să te cunoști, să pleci în căutarea propriului eu este o muncă de-o viață, e o trudă care ne impune să analizăm fără încetare tot ceea ce ne-a jalonat drumul deja parcurs, astfel încât să înaintăm mai bine și mai frumos pe drumul care ne-a rămas de parcurs. Firește, psihanaliza e mereu gata să ne dea o mână de ajutor, să ne servească drept ghid ca să ne găsim punctele necesare de ancorare și să identificăm mecanismele propriului subconștient. De la o problemă la alta, ea plimbă memoria prin episoadele cele mai ascunse ale trecutului și indică nodurile care s-au format pe firul anilor. În felul acesta, ne ajută să înțelegem ce am pierdut pe drum și să scoatem la lumină motivele și modurile în care, încetul cu încetul, singuri ne-am amputat propria libertate. Totuși, independent de binefacerile salvatoare ale canapelei psihanalistului, cu toții suntem capabili să ne dăm seama, spontan, ce ne face fericiți și ce ne face nefericiți. Privind drumul deja parcurs, cu toții putem să identificăm realizările de care suntem mândri: provocările și încercările depășite, diplomele obținute, bucuriile dăruite... Toate aceste fărâme de frumos ale existenței sunt tot atâtea luminițe care strălucesc pe drumul nostru interior. Cu toții trebuie să plecăm de la principiul că lucrurile care ne-au făcut să ne simțim împliniți nu reprezintă decât traducerea a ceea ce suntem cu-adevărat. Așa că merită să ne invocăm amintirile fericite: ele ne vor spune multe despre natura identității noastre, vor scoate în relief lucrurile la care aspirăm realmente și care ne fac să ne simțim împliniți la modul profund. 

CA SĂ TE IMPUI, TREBUIE SĂ TE PLACI SUFICIENT PE TINE ÎNSUȚI

 Mergând la un restaurant și citind meniul, putem să ezităm între două feluri de mâncare, dar până la urmă întotdeauna alegem ce ne place cel mai mult, fără să ne facem griji în legătură cu preferințele persoanei care ne însoțește. Nu ne temem c-am putea s-o vexăm comandând carne, atunci când ea adoră peștele. Nu ne pasă de opinia pe care acea persoană și-o formează în legătură cu gusturile noastre culinare, chiar dacă sunt complet diferite de ale ei. Asta întrucât scopul este să ne satisfacem propriile papile gustative, nu pe cele ale convivului. Optăm pentru o anumită mâncare în funcție de ceea ce corespunde perfect dorinței noastre și având certitudinea că relația cu convivul nu va fi afectată. De ce nu am proceda la fel și în cazul celorlalte alegeri pe care trebuie să le facem? Oare uneori nu e mai bine să ne asumăm riscul ca o persoană să nu ne placă decât să trăim în dezacord cu noi înșine? Asta nu înseamnă că eu propovăduiesc aici virtuțile egoismului, ci că, pur și simplu, trebuie să învățăm să ne iubim suficient ca să nu ne uităm pe noi înșine. 

ÎNVAȚĂ SĂ TE CUNOȘTI

Adesea, identitatea ne este revelată, iar caracterul ni se manifestă datorită experiențelor prin care trecem. Cu cât evenimentele vieții sunt mai numeroase, cu atât mai bine putem să ne cunoaștem reacțiile în raport cu ele: de fiecare dată, modul în care primim o situație, o gestionăm și o depășim ne permite să dobândim încă o fărâmă de libertate în relația cu noi înșine. Cu alte cuvinte, cu cât reușim să ne cunoaștem mai bine identitatea, cu atât mai ușor ne debarasăm de lanțurile interioare care ne încurcă, ne împiedică să avansăm. Situația seamănă cu aceea a unui mecanic care cunoaște pe dinafară întregul angrenaj al motorului, astfel că e capabil să localizeze problema dintr-o singură privire și s-o rezolve cât ai clipi. Véronique Aïache, Arta de a dărui libertate

 

Latinescul per fumum, care se află la originea cuvântului „parfum“, desemnează ceea ce se produce prin intermediul fumului: purificarea prin fumigație și eliberarea unei fragranțe care ritmează viața spirituală și senzorială a oamenilor. Într-un context mai larg, cei vechi numesc „parfum“ orice miros bun mai mult sau mai puțin persistent, fie el natural (emis de o plantă, de o ambianță, de un animal) sau compus de om. Magia și misterul sunt constitutive parfumului, implicând astfel și o origine supranaturală, cum scrie, în secolul I, Pliniu cel Bătrân în Istoria naturală (cartea XIII, I): „[…] am vorbit despre arbori ale căror mirosuri sunt prețioase. Fiecare era în sine minunat; luxul le-a amestecat și a făcut din toate un singur miros: așa au fost inventate parfumurile. Cine e inventatorul? Nu ni se spune“. 

 

Cuvântul „parfum“, în sensul modern de „a impregna cu parfum“, apare târziu în limba franceză, căci nu găsim nici o mențiune a lui înainte de 1528. Începe să-și capete sensul actual în secolul al XVII-lea. Definiția specifică și contemporană din Dicționarul Academiei Franceze conține trei aspecte. Poate fi un miros sau o substanță agreabilă și penetrantă, de origine naturală sau artificială, lichidă sau solidă. Un parfum descrie de asemenea atmosfera delicată care înconjoară o ființă, un lucru, pentru a lăsa o amintire frumoasă. În fine, este o substanță aromatică, cu gust dulce, încorporată în băuturi, mâncăruri și deserturi.

 

În istorie, ocupă un rol esențial încă din Antichitatea cea mai veche. Sacru, estetic și medical în același timp, parfumul se asociază atât cu viața, cât și cu moartea, cu sacrul și cu profanul. Simbol al terapiei și al seducției, este un obiect de lux inconturnabil.

Cel mai important pentru parfum este să știi să-l alegi și să-l porți. Esențial nu e ce porți, ci cum porți, cu prezență, dar și cu discreție. Parfumul trebuie să-ți prelungească personalitatea, să te facă de neuitat; e mai valorizant să auzi „Ce frumos miroși“ decât „Ce parfum porți?“. Îți poți adapta parfumul după momentele zilei sau ale anului; te poți juca cu concentrațiile aceluiași parfum și, mai ales, poți stăpâni gestualitatea adaptată lui. În final, a te parfuma devine o întreagă artă care se dobândește în timp. Cu cât te cunoști mai bine, cu atât ești mai capabil să alegi parfumul care îți convine. Pentru cei care încă ezită, există „consultații personalizate“ pentru a-i ajuta să aleagă. În anii 1930, parfumierii făceau deja astfel de consultații parfumate, dar în scris, pornind de la un chestionar care apărea în revistele pentru femei. Una dintre întrebări, care mi se pare cea mai savuroasă, era: „Ce vârstă pare că aveți?“. E important, dacă ar fi s-o credem pe Gabrielle Chanel, care spunea: „Femeile poartă parfumurile care li se oferă! Trebuie să porți un parfum care-ți place, un parfum al tău“ (Claude Delay, Chanel solitaire, Gallimard, 1983). Și cu siguranță asta e cel mai important. Să te parfumezi ar fi de asemenea o formă de umilință, aceea de a accepta natura noastră umană, condamnată să exhale miasmele noastre. Chanel adaugă: „O femeie greșit parfumată înseamnă o femeie care nu se parfumează deloc, care e atât de pretențioasă încât crede că mirosul ei propriu e suficient. Ei bine, nu!“.

 

În principiu, sau mai prozaic spus, un parfum e, înainte de toate, un cuvânt care desemnează amestecul de concentrat, de apă și de alcool, oricare i-ar fi concentrația. Astăzi, unele mărci, din grija pentru transparență, ridică vălul de pe „secretul formulei“ care a prevalat de secole în această meserie și arată care sunt componentele concentratului care, asamblate, oferă senzația finală. Despre mărcile care refuză s-o facă și se opun se spune că sunt „parfumieri răi“, care își otrăvesc clienții cu ingrediente nocive, de preferință chimice! Unele prejudecăți au viață lungă. Despre un parfum nu poți spune tot adevărul.

 

Parfumul este titlul unui fabulos roman de Patrick Süskind, publicat în 1985 și adaptat pentru cinema în 2006. Am citit acest roman dintr-o suflare când a apărut în Franța, în 1986, și îmi amintesc încă greața pe care am simțit-o când am închis cartea, din cauză că respirasem mental prea multe mirosuri. Acest roman evocă extraordinarul destin al lui Jean-Baptiste Grenouille, care posedă un simț olfactiv ieșit din comun. Aventurile lui se desfășoară în Franța secolului al XVIII-lea. Grenouille, eroul romanului, înțelege să domnească asupra oamenilor prin stăpânirea nasului: „Căci mirosul era fratele respirației. El pătrundea în oameni în același timp cu respirația. Oamenii nu se puteau apăra de ea, dacă voiau să trăiască. Iar mirosul pătrundea direct în ei până la inimă și decidea categoric asupra atracției sau a disprețului, asupra dezgustului și dorinței, asupra iubirii și urii. Cine stăpânea mirosul stăpânea inima oamenilor“. De-a lungul vieții, Grenouille a practicat meseria de parfumier, mai întâi ca ucenic, apoi ca meșter. Parfumurile lui, a căror intenție este de a produce un efect îmbătător și seducător, îi aduc celebritatea și fac din el cel mai bun parfumier din Paris. Grenouille, această ființă monstruoasă, bestială, dar inodoră, înțelesese puterea mirosului și a parfumului în toate formele seducției.

NESFÂRȘIT DE FASCINANTĂ, SOMPTUOASĂ ȘI STRĂLUCITĂ, O AMBIȚIOASĂ ȘI VIBRANTĂ ISTORIE INTELECTUALĂ A CELOR ȘAPTE CETĂȚI ALE CUNOAȘTERII

Din Alexandria secolului al VI-lea la Bagdadul secolului al IX-lea, din Córdoba musulmană într-un Toledo catolic, din Mesopotamia abbasidă la Spania andaluză, de la școala de medicină medievală din Salerno până la Palermo și, în cele din urmă, la Veneția renascentistă, unde marile tiparnițe ale orașului negustoresc aveau să permită geometriei lui Euclid, sistemului astronomic conceput de Ptolemeu și tezaurului de lucrări de medicină scrise de Galen să se răspândească într-o lume frământată și avidă de cunoaștere.

O vânătoare de comori epopeică prin neașteptatul labirint al cunoașterii, străbătând vremuri, credințe și continente cu îndrăzneală erudită și meticulozitate entuziastă, într-o subtilă rapsodie a învățaților.

Urmând traseul acestor fire fragile de inițiere de la secol la secol, de la est la vest și de la nord la sud, Violet Moller dezvăluie, în toată splendoarea ei, rețeaua de legături dintre lumea islamică și creștinism, fluxul și refluxul  cunoașterii, schimbul liber de idei între religii și culturi cât mai diferite, toate semne distinctive ale lumii moderne care aveau să transforme matematica, astronomia și medi­cina de la începutul Evului Mediu până în Renaștere.

Dacă am putea privi de la înălțime lumea mediteraneeană din anul 500, ce am vedea? Un rege ostrogot pe tronul de la Roma, străduindu-se, pe cât îi stătea în puteri, să arate a împărat. Un împărat la Constantinopol, reconstituind gloria Romei imperiale pe țărmul Bosforului și, departe spre sud, chiar în leagănul civilizației, un șahinșah persan, punând la cale următoarea mișcare într-un interminabil război de la hotarele lui de nord. O lume a schimbării, o lume a confuziei în care orașele se chirceau, bibliotecile ardeau și prea puține lucruri mai păreau sigure. 

Marea bibliotecă din Alexandria, întemeiată în jurul anului 300 î. Hr. de regele egiptean Ptolemeu I, a repre­zentat dintotdeauna simbolul suprem al aspirației cărturărești. Aici s-a născut ideea de a cuprinde întreaga cunoaștere într-un singur loc prin aducerea unui exemplar din fiecare text care putea fi găsit. Acest „vis al universalității“ i-a bântuit, începând de atunci, pe colecționarii de carte și pe librari și a stat la baza bibliotecilor moderne care gestionează drepturile de autor, care primesc câte un exemplar din fiecare volum publicat la ele în țară. La fel ca majoritatea bibliofililor de succes, regii Egiptului și bibliotecarii lor își urmăreau acest vis cu obstinație și fără scrupule: furtul, împrumutul, cerșitul – totul era permis pentru desăvârșirea colecțiilor. Apoi autoritățile au dat ordin ca toate navele care treceau prin Alexandria să fie percheziționate și să fie confiscat orice sul găsit la bord. Acestea erau apoi marcate cu precizarea „de pe vase“ și ajungeau pe rafturile Bibliotecii. Când atenienii dădeau cu împrumut suluri de valoare pentru a fi copiate, egiptenii refuzau să le înapoieze, preferând să păstreze originalele și să trimită înapoi exemplare copiate, renunțând la suma uriașă plătită de ei drept garanție. Această politică agresivă de achiziții s-a dove­dit reușită și, după câteva zeci de ani, Biblioteca dispunea de mii de texte pe orice subiect, de la gastronomie până la teologie iudaică – o colecție fără egal oriunde pe pământ, atât ca dimensiuni, cât și ca varietate a subiectelor. Însă regii Ptolemei nu colecționau doar cărți, ci și minți luminate. Au întemeiat o comunitate de învățați în sanctuarul construit de ei spre gloria muzelor – cele nouă zeițe grecești care inspirau artele și științele, sanctuar care s-a făcut cunoscut sub denumirea de Muzeu sau Museion, fiind strâns legat de Bibliotecă, unde erau invi­tați să vină și să lucreze erudiți din întreaga lume a Mediteranei.

„Din punctul meu de vedere, istoria ideilor a reprezentat dintotdeauna cel mai fascinant aspect al trecutului nostru. Este captivant să descoperi cum au abordat oamenii chestiunile fundamentale legate de planeta și de universul nostru, cum au transmis teoriile lor generațiilor următoare și cum au lărgit frontierele cunoașterii intelectuale. O bună parte din acest gen de istorie este lăsată în umbră în cărțile de cercetare erudite de pe rafturile bibliotecilor, dar nu ar trebui să se întâmple așa. Adoptând o atitudine mai degajată și descriind personaje și întâmplări, fără să ne concentrăm neapărat asupra conținutului științific și detaliilor istorice precise prezente în cărțile academice, avem toate șansele să dăm viață unei istorii a ideilor. Spre exemplu, înțelegerea modelului de univers propus de Ptolemeu depășește nivelul oricărui om lipsit de cunoștințe detaliate de astronomie, însă aprecierea importanței și urmărirea dezvoltării lui sunt tot atât de încărcate de semnificație pe cât sunt de fascinante. Acest demers ne poartă printr-o grandioasă călătorie prin Evul Mediu, poposind în anumite locuri și în anumite momente ca să descoperim când și în ce fel s-au transmis și transformat ideile științifice. Astfel, granițele narațiunii istorice occidentale tradiționale s-au extins grație dezvăluirii contribuției profunde aduse de lumea islamică, dar și de învățații medievali creștini, umplând golul de un mileniu dintre „romani“ și „Renaștere“. Așa a fost posibilă cunoașterea unor teorii ce aparțineau altor culturi și apoi asimilarea lor treptată în canonul gândirii matematice, astronomice și medicale – idei ca aceea a numeralelor indo-arabe și a sistemului de numerație pozițională, venit din India, prin intermediul Imperiului Musulman, sistem care astăzi este folosit peste tot în lume. 

Dacă facem un pas înapoi și contemplăm istoria într-un context mai larg, iese în prim-plan rețeaua complicată de legături dintre culturi diverse, ceea ce ne pune în fața unei perspective mai ample, mai nuanțate și, în ultimă instanță, mai vii asupra moștenirii noastre intelectuale.“

VIOLET MOLLER

Cea mai frapantă trăsătură a Bizanțului nu a fost creștinismul lui, reflectat în sinoade și convertiri de importanță istorică și oficiat în biserici imense, ca Hagia Sofia, ori înaintea icoanelor, în intimitatea propriului cămin; și nici organizarea și administrația lui romană și nici încrederea în statutul său imperial; și nici solida moștenire a Greciei antice și nici sistemul de educație: ci combinația lor. Totul a început în secolul al IV-lea, odată cu crearea noii capitale, a monumentelor și porturilor ei, ceea ce a înrădăcinat Bizanțul într-un bogat bazin ecologic de tradiții și resurse. 

[...]

Oare am subliniat excesiv modul ingenios, cultivat și creator în care s-a încăpățânat să existe societatea bizantină, de la constructori la eunuci, de la călugări la împărătese, de la țesători de mătase la profesori, în loc să mă concentrez mai degrabă asupra istoriei marilor ei împărați și generali, ori asupra repetării ceremonialului ei de curte? Dacă este așa, am făcut-o din două motive. 

Mai întâi, deoarece ar trebui să fim conștienți de contopirea excepțional de stăruitoare și de iscusită de tradiții și moșteniri reușită de Bizanț și de modul în care a creat o civilizație diversă și încrezătoare în sine, care s-a dezvoltat de tot atâtea ori pe cât a pierdut teren și s-a luptat să supraviețuiască până la capăt. Este uluitor că Bizanțul și-a continuat existența după 1204, când Apusul a cucerit și a ținut sub ocupație capitala vreme de cincizeci și șapte de ani, chiar dacă imperiile mărunte care au răsărit în locul lui nu erau cu adevărat state de rang imperial. Ceva din aceeași combinație de izvoare – clasice, păgâne, creștine, răsăritene și apusene – se regăsea și în ADN-ul cu care s-a întemeiat Bizanțul, asigurându-i de-a lungul secolelor o energie vitală sigură și constantă. 

Apoi, deoarece sper că am arătat că spiritul Bizanțului a supraviețuit nu doar cuceririi din 1453, ci și secolelor care s-au scurs între timp, iar moștenirea lui dăinuie și dincolo de spațiul Europei Centrale, al Balcanilor, Turciei și Orientului Mijlociu. Am încercat să conturez unele aspecte ale noțiunii de bizantin. Iar demersul meu este făcut cu intenția de a extinde, oricât ar fi posibil, cunoașterea și experiența noastră referitoare la alte timpuri, ca să putem întrezări cum oamenii care au aparținut unei societăți cosmopolite, citadine, cu o convingere conștient istorică despre valoarea lor și, în același timp, cu o credință în viața de apoi reușeau să fie atât de diferiți de noi, dar, într-o manieră foarte perceptibilă, atât de asemănători. 

JUDITH HERRIN

Trei secole și jumătate de glorie și o carte-album densă și plină de Teodosii, Teodore și Teodorici care te privesc din mozaicurile lor atât de strălucitoare, printre cupole aurite, din palate și grădini paradiziace, între războaie și răzbunări, victorii și ceremonii creștine, savurându-și istoria de la pâine și circ la bolul de supă și mântuire, într-o frescă imperială eminent scrisă și eminent citită.

Când forțele Aliaților se pregăteau să invadeze și să ocupe Italia, în 1943, British Naval Intelligence Division a conceput patru manuale „destinate exclusiv uzului persoanelor aflate în serviciul Majestății Sale“, cuprinzând relatări exhaustive referitoare la fiecare aspect al țării. Primul volum – de 650 de pagini – a fost publicat în februarie 1944, la cinci luni după cele dintâi debarcări, și descrie topografia coastelor și a interiorului Italiei, fiind înzestrat cu nenumărate diagrame și hărți pliate. Volumul al doilea și al treilea dezvăluie tot ceea ce se leagă de istoria, populațiile, drumurile, căile ferate, agricultura și industria acestei țări. Cel din urmă, de 750 de pagini, publicat în decembrie 1945, prezintă cele șaptezeci de orașe din interior și patruzeci și opt de pe țărmuri într-o proză scurtă, meticuloasă. Descrierea Ravennei, mic oraș de pe coasta Adriaticii din nordul Italiei, începe cu o declarație concisă și autoritară: „Ravenna rămâne neegalată ca nucleu al artei creștine timpurii.“

Dar până să fie publicat acest volum, multe zone ale orașului erau în ruine și o parte din lucrările de artă creștină timpurie fără pereche fuseseră distruse în cursul celor cincizeci și două de raiduri de bombardament

ale Aliaților. În august 1944, Basilica San Giovanni Evangelista a fost pulverizată de bombe care ținteau gara și liniile ferate din zonă. Această biserică de la mijlocul secolului al V-lea era cu totul decorată în mozaic. Cele de pe podea s-au pierdut în urma unor lucrări de modernizare, în secolul al XVII-lea. Dar în 1944, întreaga biserică a fost distrusă.

Dacă nu ați vizitat încă Ravenna, ați ratat o experiență extraordinară, o încântare sublimă, pe care urmărește să o reconstituie această carte.

[...]

În secolele dinainte ca Roma să adopte creștinismul drept religie oficială, Cetatea Eternă servea drept simbol al dominației mondiale impuse prin lideri militari viguroși și administratori civili eficienți. În cadrul vastelor fortificații, de-a lungul străzilor faimoase, printre magnificele edificii publice, împărații își proclamau victoriile asupra unor conducători străini îndepărtați prin procesiuni triumfale, statui și inscripții. Senatul roman celebra acele manifestări de putere, iar populația romană se alătura sărbătorilor, un element esențial al politicii imperiale a „pâinii și circului“. Curtea imperială, cu sediul la marele palat de pe Colina Palatină, se ocupa de apelurile la judecată, rapoartele militare, veniturile din impozite și știrile de la granițe, în vreme ce preoții care aparțineau templelor asigurau imperiului sprijinul divin, prin sacrificiile și rugăciunile lor. Roma era locul unde veneau în căutarea norocului tinerii și tinerele ambițioase, poeții talentați, sculptorii, negustorii, mercenarii și comedianții, în căutarea patronajului aristocraților romani. Cetatea era centrul lumii cunoscute și toate drumurile duceau la Roma.

Însă în secolul al III-lea cârmuitorii nu au mai rămas acolo permanent. Un număr tot mai mare de împărați proveniți din rândul militarilor s-au stabilit în alte cetăți, mai convenabile din punct de vedere strategic, iar curtea și o parte a administrației trebuia să-l însoțească pe împărat, oriunde se afla. În vechea capitală, senatul continua să numească un prefect care să guverneze orașul, având îndatorirea să asigure grânele pentru populația urbană. În fiecare an, la 1 ianuarie, se conferea onoarea supremă a funcției de consul la două persoane desemnate de împărat, care dădeau numele lor acelui an, stabilind în acest fel un sistem de datare. Din partea consulilor se mai aștepta să finanțeze distracții extra­vagante pentru popor, sub forma curselor de cai și de care, a luptelor cu fiare sălbatice și a spectacolelor cu dansatori, mimi și acrobați. În vreme ce senatul rămânea în continuare baza de putere a familiilor aristocratice care asiguraseră prin tradiție urmași bine educați care să guverneze provinciile, să comande armatele și să protejeze sistemul juridic, îndepărtarea de Roma ca nucleu unic al imperiului a creat un nou stil de cârmuire imperială: atenția mai directă acordată siguranței frontie­relor, eficacitate militară sporită și asigurarea rezervelor necesare pentru a combate atacurile dușmanilor. Domnia lui Dioclețian (284–305) a marcat o ruptură distinctă, aducând schimbări care au inaugurat o nouă eră. În acea perioadă, Ravenna s-a transformat dintr-un punct nesemnificativ în capitală imperială.

JUDITH HERRIN, Ravenna. Capitala Imperiului

Couture fragrance… unul dintre cele mai cochete secrete și Mandy Aftel, aromadesignerul celor mai mari nume de la Hollywood.

„Wild Roses l-am conceput pe relația dintre caisă și trandafir, pe care am susținut-o cu o bază de tarhon absolut. A fost un design foarte dificil până am reușit  să fac aromele de trandafir să evolueze de la un capăt la celălalt al parfumului, ca să-și dezvăluie toate fațetele și nuanțele.“ Mandy Aftel

„Credeți cumva că locul parfumului este doar la încheietura mâinii sau după ureche? Vă înșelați. Aromele au început să apară și în cele mai sofisticate cocteiluri, tot datorită lui Mandy Aftel. Flacoanele cu esențele concepute de ea se află în cele mai apreciate baruri și restaurante din toată America, iar barmanii cu experiență consideră că aromele adaugă o nouă dimensiune la experiența senzorială a unei băuturi de clasă.“ The New York Times

„Mandy Aftel este regina parfumurilor naturale, cea mai creativă personalitate din industria fragrance.“ The New York Times

„Mandy Aftel combină istoria și romantismul în toate creațiile ei năvalnice, păstrând neatins farmecul desăvârșit al naturii, amestecat cu emoţii și amintiri.“ Vogue

Aveți un mentor sau o sursă de inspirație când creați?

Persoana care m-a inspirat cel mai mult, dintotdeauna, a fost Bob Dylan. Îi admir geniul și modul în care își exprimă stranietăţile inimii. E capabil să capteze stări emoționale bogate și amintiri, ceea ce încerc și eu să fac cu parfumurile mele. Consider că instrumentele cele mai importante pentru înțelegerea lumii sunt propriile mele simțuri și sentimente, care sunt atât de puternice, încât singurul aliat cu care le pot captura și fixa este parfumul. Cealaltă mare inspirație a mea este minunea esențelor naturale. Am avut fericirea să petrec lungi perioade de timp căutându-le prin toată lumea. Când am o esență în mână sunt întotdeauna preocupată cum să îi dau viață în universul unui parfum și cum să reușesc să îi înțeleg toate esențele pe care, la rândul ei, le dezvăluie…

Iubesc toată gama de mirosuri, de la ce duhnește îngrozitor până la arome divine, cu tot ce există între ele. Mă intrigă, mă inspiră, mă fascinează și mă umplu de fiori. Îmi place să țin în mână toate esențele care au fost folo­site vreodată, de la începuturile istoriei și din orice cultură a lumii.

Care e filozofia dumneavoastră despre utilizarea ingredientelor naturale față de cele sintetice?

Nu am neapărat o filozofie a ingredientelor naturale, pentru că sunt interesată mai curând de talentul parfu­mie­rului decât de paleta aleasă. Sunt profund impresionată de esențele natu­­rale, în timp ce materiile sintetice nu au nici un farmec pentru mine. Există o textură și o formă a aromelor naturale fascinante, care îmi dau senzația că sunt capabilă să pătrund până în adâncul lor, ca să le văd din interior. Mărturi­sesc că istoria lor împletită cu istoria omenirii, jur-împrejurul plane­tei, mă emoționează.

E vorba numai de talent sau și de o educație autodidactă?

Eu sunt o autodidactă. Am o colecție de două sute de cărți despre parfumuri, de la începutul secolului XX, pe care le-am studiat în amănunt ani de zile, dar cei mai buni profesori îmi sunt esențele însele. Manualul meu preferat precizează vocabularul speci­fic, elementele de bază ale intensității relative, aspectele importante ale întregii formule și o înțelegere profundă despre cum se realizează notele olfactive de vârf , cele medii și cele de bază. Și apoi texturile, mirosurile și intensi­tă­țile care creează diferențele dintre aceste note. Fiecare parfum creat de mine se dezvoltă în jurul rezolvării relației dintre design și captarea me­moriei emoțio­nale. De obicei pornesc de la o pereche de esențe care îmi atrag atenția și de la ea construiesc parfumul.

Cum în grădina mea cresc trandafiri de foarte mulți ani, sunt fascinată de frumusețea lor și de varietatea infinită a aromelor. Și este o adevărată inițiere să mă plimb printre ei, lăsându-le parfumul să se amestece în mine. Și astfel se naște trandafirul amețitor din min­tea mea, creat din buchetul și culorile grădinii – roșu, rubiniu, carmin, roz fanat, mov, alb pur, galben-canar sau portocaliu-optimist.“

interviu acordat pentru Australian Perfume Junkies

Ca să spun povestea, am ales cinci miresme de referință – gândiți-vă la ele ca la cinci vedete rock ale lumii aromatice. Fiecare reprezintă o poveste-cheie în istoria parfumului, strâns legată de aventurile, intrigile și momentele în care a fost descoperită. Totodată, fiecare dintre ele reprezintă o clasă de materiale din care derivă ingrediente esențiale în arta parfumeriei (dar și în cea a gătitului și a aromatizării). Și fiecare atinge – și stimulează – unul dintre apetiturile esențiale care ne definesc. 

• Scorțișoara, un condiment care atestă apetitul pentru aventură – căutarea exoticului și a fastuosului. Este legătura noastră cu o epocă a riscului și a descoperirilor, o vreme în care nu toate erau cunoscute și reprezentate pe o hartă.

• Menta, o plantă care vorbește despre farmecul propriilor origini – apetitul pentru lucrurile familiare, autentice, originare. Menta este întruchiparea unei plante profund americane, o legătură cu «vechea și ciudata Americă», o eră de mult apusă care își face în continuare simțită prezența în caracterul național, sub tușa de modernitate. Dar este considerată autohtonă aproape oriunde, un simbol universal de bun venit.

• Tămâia, una dintre cele mai aromatice rășini folosite în mod tradițional prin ardere pentru răspândirea par­fumului, reprezintă înclinația noastră spre spiri­tua­­litate. Copacii din care provine această rășină sunt un fel de manifestare a chemării pe care o întruchi­pează – să treci dincolo de existența temporală prin intermediul ritualului și al expe­riențelor extracorporale.

• Ambra cenușie este o esență de origine animală, testamentul curiozității noastre de nestăpânit – fascinația pentru neobișnuit, pentru necunoscut, pentru fantastic, pentru altceva decât ceea ce știm.

• Iasomia, esență florală care simbolizează apetitul nostru pentru frumusețe, pentru esteticul care îmbrățișează atât caracterul efemer al existenței noastre, cât și ceea ce rezistă în timp – estetica materializată în filozofia japoneză wabi-sabi.

Mandy Aftel, Istoria parfumului

MELLERIO

Mellerio sau Meller, un nume care a fost franțuzit. În secolul al XVII-lea, reprezintă, cu siguranță, una dintre cele mai vechi și mai prestigioase case de bijuterii aflate încă în activitate. Iar Casa Mellerio este cu-adevărat excepțională! A reușit să traverseze secolele cu un succes uimitor, a cucerit și a însoțit capetele încoronate ale Europei, continuând, în același timp, să se diversifice.

A știut să rămână independentă și familială grație unei strategii atipice, concentrată pe meșteșug, pe personalizare, pe extrema calitate a pietrelor prețioase și a procesului de fabricație. Cincisprezece generații au perpetuat și perpetuează savoir-faire-ul artei bijuteriilor de înaltă clasă, rămânând mereu fidele devizei firmei: „Tradiția Mellerio este aceea de a crea.“

 

CHAUMET

Chaumet este cea mai veche Casă de bijuterii din Place Vendôme, iar numele ei este legat pe veci de acela al lui Napoléon I. Ridicând bijuteria de ceremonie la rangul pe care împăratul a înțeles să i-l atribuie, adică acela de ambasador al fastului napoleonian, fondatorii Casei, Nitot et Fils, au intrat în panteonul bijuteriei de lux pariziene. Casa și-a câștigat apoi faima internațională furnizând paruri splendide pentru majoritatea Curților regale europene – în special, datorită unei diademe extravagante, devenită cea mai frumoasă „marcă“ a sa.

Începând din 1780, firma Nitot a traversat nouă generații de bijutieri, însă umbra împărătesei Joséphine va plana mereu pe deasupra atelierelor de pe Rive Droite.

 

FABERGÉ

Fabergé este primul nume care ne vine în minte când evocăm bijutierii de la Curtea Imperială Rusă. Acest unic nume, emblemă a splendorii creațiilor unei Case devenite celebre, va suscita mereu o veritabilă fascinație. Dacă ouăle de Paște îndrăznețe și artistice, adevărate capo­dopere, culmi ale inventivității și ale fanteziei, având o valoare inestimabilă, care adăposteau înăuntrul lor surprize ingenioase și spectaculoase, i-au adus faima, diversitatea de „obiecte fanteziste“ și de bijuterii i-au asigurat supremația. Din păcate, Primul Război Mondial, Revoluția Rusă din 1917 și ascensiunea la putere a lui Lenin au întrerupt activitatea Casei Fabergé, punându-i în pericol însăși existența.

Totul a început în 1882, la fel ca într-un minunat basm rusesc: a fost odată ca niciodată… un țar care, într-o zi, s-a întâlnit din întâmplare cu unul dintre supușii săi…

 

CARTIER

În 1997, Cartier a celebrat cu mult fast cea de-a 150-a aniversare, etalând o suită de bijuterii splendide, printre care s-a numărat și o piesă fabuloasă, parte din bestiarul Casei: „Colierul Şarpe“, pavat cu diamante, ornamentat cu două smaralde sublime, tăiate în formă de lacrimă și având greutatea de 205 și 206 carate. Universul felin și cel al reptilelor misterioase și sălbatice reprezintă una dintre temele preferate ale mărcii încă din anii 1930. În tot acest timp, Casa n-a încetat să inoveze, prezentând bijuterii incomparabile, serii limitate de piese de orologerie, obiecte prețioase și cadouri surprinzătoare. Fondatorul dinastiei își va fi imaginat oare că, într-o zi, urmașii săi aveau să fie consacrați cu titulatura „bijutier al regilor, rege al bijutierilor“?

 

BOUCHERON

Deși Casa Boucheron s-a alăturat, în anul 2000, grupului Kering, imaginea sa rămâne aceia a unei talentate dinastii foarte individualiste. De la Frédéric Boucheron (născut în 1831), care și-a deschis boutique-ul de bijuterii în 1858, în Paris, și până la Alain Boucheron, cel de-al patrulea purtător al acestui nume, care a preluat afacerea la vârsta de 39 de ani, familia Boucheron s-a arătat a fi atașată de marile tradiții ale artei bijuteriilor de lux și atentă la calitatea pietrelor prețioase cu care și-a ornamentat creațiile. Alain Boucheron a încercat chiar să promoveze, în designul original al pieselor, și pietre mai puțin cunoscute decât diamantele, smaraldele, safirele sau rubinele. În cazul lui, respectul față de clasic nu a exclus modernitatea.

Numele Boucheron impune mai ales respect. De 160 de ani, Casa și-a câștigat și și-a conservat reputația propunând piese din ce în ce mai creative, împodobite cu pietre cu personalitate. Pentru Boucheron, stilul nu a fost pus în umbră decât de o singură exigență: perfecțiunea.

 

GARRARD

Frederick de Hanovra (1707-1751), duce de Edinburgh și de Cornwall, prinț de Wales, fiul cel mare al regelui George al II-al al Angliei, a fost întâiul protector regal al Casei Garrard: punctul de plecare al unei relații privile­giate cu familia regală britanică. Regina Victoria a oficializat această relație în 1843, când a numit Casa Garrard „întâi bijutier al Coroanei“. Podoabe emblematice, argintării, diademe, trofee, precum „The Royal Ascot Gold Cup“, fiecare piesă a acestei Casei a demonstrat și demonstrează și în prezent calitatea pietrelor folosite, excelența meșteșugului și atașamentul față de tradiție.

 

TIFFANY & CO

Începând din 1837, capodoperele Tiffany & Co au definit canoanele eleganței și au celebrat cele mai frumoase povești de dragoste. Tiffany înseamnă o moștenire excepțională, marcată de evenimente, de artiști și de bijuterii magnifice. Tiffany înseamnă și New York. Rareori o marcă și-a împletit atât de strâns destinul cu cel al orașului său de origine. Tiffany face parte din sufletul New Yorkului, iar Audrey Hepburn, în Mic dejun la Tiffany, nu poate să-și bea cafeaua decât în fața vitrinelor acestei Case. Tiffany înseamnă

și „diamantul“ care, în noiembrie 2019, l-a hotărât pe Bernard Arnault să-și deschidă punga și să-l achiziționeze, în beneficiul grupului său de firme, LVMH.

 

RENÉ LALIQUE

René Lalique (1860-1945) este inventatorul bijuteriei moderne. Acest desenator fără pereche și creator neobosit a reinventat completamente arta bijuteriilor. Nu doar că a regândit formele, inspirându-se dintr-un repertoriu personal fantastic, hrănit de pasiunea lui pentru natură, dar el a izbutit și să modeleze materialele astfel încât acestea să se supună tuturor capriciilor sale.

Creativitatea lui René Lalique nu s-a limitat la domeniul pietrelor prețioase, iar valoarea bijuteriilor lui nu a rezidat în prețul lor. Artistul apela adesea la combinații de materiale, precum cornul, fildeșul, aurul, emailul, perlele, agatele și alte pietre prețioase, ca și la sticlă (material pe care, ulterior, a ajuns să-l folosească aproape în exclusivitate), ca să reproducă motive împrumutate din natură, observate cu precizie și transfigurate de forța imaginației și de lirismul lui.

Acest magician din perioada Belle Epoque a deschis mințile femeilor și ale bărbaților către o altă perspectivă asupra frumuseții și a luxului. O perspectivă mai puțin ostentativă, dar mult mai poetică. Şi, mai ales, mult mai apropiată de viață.

 

BULGARI

Anna Magnani, Gina Lollobrigida, Merle Oberon, Sophia Loren, Ingrid Bergman, Romy Schneider, Claudia Cardinale – toate aceste staruri au fost unite de aceeași iubire, toate aceste femei au fost seduse de bijuteriile Bulgari. Împodobite cu creațiile celebrei Case italiene, ele știau că eleganța și frumusețea le erau sublimate. Elizabeth Taylor a fost cea mai fidelă dintre clientele Bulgari: „Singurul cuvânt pe care-l știe în italiană e Bulgari“, a declarat la un moment dat, ironic, Richard Burton. Relația furtunoasă și pasională a lui Burton cu vedeta cu ochi violet a fost ritmată de cadourile neprețuite cumpărate de la Casa Bulgari. Actorul galez a concluzionat: „Eu am făcut-o pe Liz să descopere berea, ea m-a făcut să descopăr bijuteriile Bulgari.“ La fel de amorezate de minunățiile Casei italiene erau și fețele regale: prințesa Soraya, Grace de Monaco, Ira de Fürstenberg, infanta Beatriz a Spaniei… Azi, tradiția este perpetuată de Carla Bruni ori de lady Kitty Spencer.

Bulgari înseamnă caboșoane ca niște bomboane, înseamnă culori eclatante cu tușe de smarald, de safir sau de diamant, înseamnă modele în egală măsură pure și alambicate… Creațiile Casei italiene Bulgari evocă, incon­testabil, la dolce vita, euforia și magnificența acesteia. „O bijuterie Bulgari o recunoști așa cum recunoști și un taior Chanel“, a decis, în decembrie 1963, revista Connaissance des arts. Iar observația acesta rămâne valabilă, întrucât stilul Bulgari a evoluat, de-a lungul deceniilor, armonios și elegant.

 

HARRY WINSTON

În 1953, în miticul film Domnii preferă blondele, Marilyn Monroe susură apetisant: „Talk to me, Harry Winston.“ Vorbește-mi, Harry Winston, vorbește-mi despre diamante, vreau să știu totul… Un splendid omagiu cinematografic adus „regelui diamantelor“. De peste mai bine de un secol, Casa Harry Winston, al cărei sediu se află pe Fifth Avenue, în New York, domnește asupra lumii foarte închise a bijuteriilor de lux made in USA.

 

VAN CLEEF & ARPELS

Cea mai fericită dintre asocierile cunoscute în lumea bijuteriilor este aceea a familiilor Van Cleef și Arpels, care și-au unit destinele creând un brand care s-a evidențiat prin inventivitate. O inventivitate care s-a remarcat încă din faza de geneză a prestigioasei Case, prin creații devenite emblematice, precum „La Minaudière“, ori colierul „Zip“, transformabil în brățară. Cele două familii și-au ales ca țel selectarea riguroasă a excepționalelor „Pierres de Caractères“, astfel încât să poată să producă niște colecții fermecătoare de bijuterii și de orologerie. Stilul Van Cleef & Arpels este caracterizat de o inspirație poetică având ca sursă natura, arta dansului și Haute Couture-ul, este caracterizat de o originalitate profundă și de pasiunea pentru inovația tehnică și estetică, toate mariate cu căutarea veșnică a perfecțiunii, la care fondatorii Casei țineau în mod deosebit.

 

BUCCELLATI

Mario Buccellati, care a atins nivelul excelenței cu meșteșugul său și care a impus un stil recognoscibil dintr-o mie, și-a fondat Casa în 1919, cu dorința de a perpetua de-a lungul generațiilor o estetică singulară, moștenită de la o familie de orfevri milanezi. Pentru asta, el a pus la loc de cinste materiale, tehnici și pietre aflate pe cale de dispariție. Din dragoste pentru arta bijuteriilor, fiul lui, Gianmaria, și-a transformat reflecțiile filozofice și marea sa experiență într-o operă oglindind o abordare a lumii cu valoare eternă.

 

MAUBOUSSIN

Sfântul Eligius nu s-a aplecat asupra leagănului în care s-a aflat copilul Alain Némarq, astfel că nicio prevestire nu i-a anunțat destinul de bijutier de lux. Totuși, cu stilul lui foarte personal, Némarq a revoluționat augusta Casă Mauboussin, născută în perioada celei de-a Doua Restaurații. Stindardul lui poartă o unică deviză: lux pentru toate femeile. Bărbat plin de convingere, rebel, combativ, Alain Némarq a trezit din somn o Frumoasă Adormită și i-a oferit un viitor plin de promisiuni.

 

FRED

În 1936, argentinianul Fred Samuel și-a instalat atelierul în Paris. Dezvoltarea antreprizei s-a datorat, în mare măsură, personalității acestui bărbat, care s-a definit pe sine ca un „creator-bijutier modern“. Fred a fost unul dintre primii bijutieri care, în anii 1960, a pariat pe folosirea perlelor de cultură, care a apelat la artiști precum Cocteau și care a îndrăznit să închipuie asociații inedite, ca acelea reprezentate de brățările „Force 10“, concepute din fire de oțel împletite, închise cu o carabină din aur. Aceste „bijuterii sport“ au făcut înconjurul lumii! Ceea ce nu l-a împiedicat pe Fred să devină și unul dintre bijutierii-fetiș ai Orientului Mijlociu, pentru clienții din această parte a globului el creând numeroase diademe și seturi de podoabe agrementate cu diamante.

Fred pare că a trăit într-un univers feeric, „populat“ cu smaralde, safire, diamante, calcedonii și ochi-de-tigru. Pereții grotei lui aruncau sclipiri de pietre prețioase. Artistul argentinian a finisat mii de inele, a împletit mii de brățări, a compus și a recompus de o sută de ori colierul reginei, fără ca vreodată să pună în pericol vreuna dintre monarhiile lumii.

 

PIAGET

Cum a fost posibil ca o manufactură modestă, dintr-un sat elvețian din munții Jura, să devină unul dintre cele mai mari nume din lumea orologeriei și a bijuteriilor? Explicația o regăsim în istoria de decenii, plină de obstacole, a Casei Piaget. Nerenunțând vreodată la principiile ei inițiale, Piaget a reușit să unească două universuri până atunci considerate ca fiind separate. O imaginație fecundă, o tehnică excepțională, o căutare permanentă a celor mai frumoase geme, toate acestea au conturat o identitate unică, azi devenită emblematică pentru Casa Piaget.

„Într-o zi, muncitorii care lucrau pe șantier la Hagia Sofia au plecat la prânz și l-au lăsat pe fiul șefului de echipă, în vârstă de paisprezece ani, ca să păzească uneltele pe șantierul rămas pustiu. În timp ce băiatul aștepta cuminte, s-a pogorât deodată un înger și a întrebat de ce se oprise lucrul. Auzind că muncitorii erau în pauza de masă, vizitatorul nerăbdător i-a zis băiatului să dea fuga și să-i aducă imediat înapoi. Băiatul s-a codit, deoarece promisese să păzească uneltele. Atunci, îngerul i-a făcut promisiunea solemnă că nu se va mișca din acel loc până ce el nu se va întoarce. Când șeful de echipă și oamenii lui au primit mesajul adus de băiat cu respirația întretăiată, l-au dus pe acesta imediat la împăratul Iustinian, care a dat ordin ca el să nu se mai întoarcă niciodată la catedrală. În acest fel, Hagia Sofia avea să aibă propriul ei păzitor pe vecie, deoarece îngerii nu-și calcă niciodată promisiunile.

[...]

În zilele când Bizanțul era marea putere și Veneția, statul clientelar, pentru cei care doreau să facă impresie era cea mai naturală reacție să adopte stilurile bizantine în artă și în arhitectură. Conducătorii venețieni aduceau meșteri direct de la Constantinopol, să lucreze mozaicurile pentru bisericilor lor. Cel mai remarcabil monument rămas din această perioadă este Basilica di San Marco. Lucrările s-au încheiat în 1064, iar decorațiunile interioare în mozaic sunt fără îndoială influențate de stilu­rile bizantine, fiind poate opera artiștilor bizantini. Influențele bizantine sunt vizibile și în exterior. Biserica are cinci cupole, dispuse în formă de cruce, prin urmare ar putea să reflecte arhitectura Bisericii Sfinții Apostoli. Astfel, se poate vedea la Veneția ceea ce nu mai există la Istanbul. Veneția ar putea să ofere și indicii despre înfățișarea clădirilor laice dispărute de mult la Constan­tinopol, și în special despre casele marilor dregători, ca Nicetas Choniates și Teodor Metochites. Mai multe dintre palatele aflate pe Grand Canal din Veneția, cum este Palazzo Dandolo-Farsetti, au fost construite în secolul al XIII-lea, iar logiile și arcadele rotunjite de la ferestrele lor reflectă cel mai probabil modele bizantine.

Pe lângă influențele arhitectonice și artistice bizantine, Veneția este plină de obiecte aduse de la Constantinopol în urma Cruciadei a IV-a. Multe se află în tezaurul de la San Marco, spre exemplu racla din argint și aur în care s-a aflat odată micul vas conținând sângele lui Hristos, despre care se crede că reprezintă o machetă a Bisericii Sfinții Apostoli. Altele pot fi admirate afară. Cei mai faimoși sunt cei patru cai din bronz care se află pe fațada bazilicii San Marco, pe care venețienii victorioși i-au luat ca trofeu de pe Hipodrom. În secolul al XIV-lea, deveniseră un reper familiar, deși amintirea locului de unde veniseră și a împrejurărilor se ștersese peste ani. Abia relativ recent a fost reconstituit, din surse documentare, traseul străbătut de acești cai de la Constantinopol până la Veneția. În zilele noastre, din cauza poluării purtate de vânt peste lagună de la uzinele chimice din Mestre, originalele sunt păstrate în interiorul bisericii, cei de pe fațadă fiind copii.

Obiecte aduse de la Constantinopol se pot vedea peste tot și în jurul Pieței San Marco. S-a demonstrat că doi stâlpi de sine stătători sculptați provin din Biserica Sfântul Polieuct: la fel ca otomanii, și venețienii șterpeleau fragmente din clădiri bizantine, ca să le împodobească pe ale lor. Pe un zid lateral din San Marco se găsesc câteva reliefuri din marmură reprezentându-i pe Sfinții Dimitrie Demetrius și Gheorghe și diverse teme clasice, ca muncile lui Heracles. Sunt toate de origine bizantină. Sub fațadă, aproape de intrarea în Palatul Dogilor din Piața San Marco, stau patru siluete enigmatice din porfir, prinzându-se între ele de umeri. Spre sfârșitul Evului Mediu au circulat diverse legende care explicau prezența lor la Veneția. Unele afirmau că ar fi fost vorba despre patru sarazini necredincioși transformați în stană de piatră pentru că încercaseră să jefuiască tezaurul de la San Marco. Altele spuneau că ar fi vorba despre patru frați din Albania, care ajunseseră la Veneția pe o navă, cu o mare comoară, dar după aceea doi dintre ei au plănuit să-i otrăvească pe ceilalți, ca să rămână singurii proprietari ai comorii. Dar au sfârșit cu toții omorându-se între ei. Istoricii de artă de mai târziu au bănuit că grupul statuar era de proveniență constantinopolitană și reprezenta un grup de conducători imperiali, poate chiar tetrarhii care își împărțiseră între ei imperiul la începutul secolului al IV-lea sau, altfel, fiii lui Constantin cel Mare. Faptul că proveneau din Constantinopol s-a confirmat în 1965, când săpăturile de la mănăstirea Myrelaion din Istanbul au scos la iveală un picior din porfir care se potrivea perfect cu partea lipsă de la siluetele din Veneția. Odată confirmată originea constantinopolitană, putem face speculația că aceste patru statui ar putea fi opera cunoscută sub numele de Philadelphion, care se afla odată lângă zidul lui Constantin. Grație jafului generalizat din 1204, vizitatorii Veneției au ocazia să admire una dintre reprezentările realiste care făceau o impresie atât de profundă asupra călătorilor medievali, ca regele Sigurd și scandinavii lui.

Multe dintre aceste obiecte care au fost prădate au o semnificație doar a lor. Una este icoana Sfintei Fecioare care se află deasupra altarului unei capele laterale din San Marco. Se presupune că ar fi vorba despre icoana cunoscută drept Nikopeia sau Aducătoarea de Victorie, care a fost vreme de secole purtată de împărații bizantini în bătălii și s-ar putea să fie chiar aceea pierdută de Alexie al V-lea Murțuflos la începutul lui 1204, când s-a ciocnit fără succes cu un grup de cruciați conduși de Henric de Flandra. Dacă este sau nu așa nu vom ști niciodată, dar icoana este cu siguranță bizantină și suficient de prețuită pentru a fi pusă într-o ramă cu pietre prețioase și email. O altă relicvă a Bizanțului este ascunsă departe de aglomerata Piață San Marco, în liniștita din Campiello de Ca’Angaran, nu departe de Biserica San Pantaleone. La două intrări, pe peretele de deasupra se află un medalion mare, din marmură, cu imaginea sculptată a unui împărat bizantin cu barbă. În mâna dreaptă ține un sceptru, iar în stânga, exact ca statuia lui Iustinian din Augusteion, un glob încoronat, iar în spatele său strălucește un mănunchi de raze, sugerând măreția și slava monarhului. Cum a ajuns în acel colț obscur al Veneției nu vom ști niciodată. Un marinar întors de departe a adus-o poate cu el și a fixat-o pe peretele casei sale pentru ca posteritatea să afle că el a fost de față când Constantinopolul a fost cucerit, în 1204. Nu putem fi siguri nici care dintre împărați este cel reprezentat. Medalionul nu oferă niciun indiciu referitor la nume, dar, ținând seama că datează din secolul al XII-lea, este foarte posibil să fie Alexie al III-lea Anghelos, despre ale cărui aventuri am tot povestit. Este genul de legătură tangibilă și ușor de identificat cu trecutul bizantin, atât de greu de descoperit pe străzile aglomerate din Istanbul.

Dacă Veneției în întregime i s-a acordat de mult statutul de patrimoniu mondial, la Istanbul doar patru zone din vechiul oraș se bucură de acest gen de protecție. Și ele se află sub presiune, după cum demonstrează limpede construirea recentă a trei turnuri gigantice, cunoscute sub numele de Onaltıdokuz, periculos de aproape de aria de patrimoniu a Zidurilor continentale. Presiunea asupra spațiului locuibil se traduce prin imposibilitatea de a păstra orice element bizantin care iese la lumină când spre exemplu se sapă pentru infrastructura unei străzi, însă e o adevărată tragedie, în graba modernizării, că Istanbulul pierde din vedere trecutul bizantin și pe cel otoman, care l-au modelat. Un gând încurajator este că o bună parte din acel trecut a rămas probabil în perfectă siguranță adânc îngropat. Substructurile descoperite la Gülhane de armata franceză în 1921, care ar fi putut să facă parte din mănăstirea Sfântul Gheorghe din Mangana, au fost acoperite la loc, dar ele se află în continuare acolo. Descoperirea mozaicurilor din Marele Palat făcută în anii 1930 și a vaselor și încărcăturii lor la Yenikapı în 2004 ar putea fi doar începutul a ceea ce va urma să fie scos la lumină, comori care așteaptă netulburate sub fiecare stradă.“

Jonathan Harris, Constantinopol. Capitala Bizanțului

Studiez culorile și lucrez cu ele de mai bine de douăzeci de ani. Cercetez cum ne fac să gândim și să simțim și modurile în care putem să le folosim ca să ne potențăm starea de bine. Lucrez cu arhitecți, cu designeri de interior, cu designeri de bunuri de consum, cu stiliști personali, cu spitale și cu branduri importante, dar și cu clienți obișnuiți – și știu că, pentru a înțelege realmente modurile în care ne putem bucura pe deplin de impactul culorilor, trebuie să înțelegem modurile în care ele ne influențează la nivel mental, fizic și emoțional. Psihologia culorilor poate să dezvăluie adevărata personalitate, fie a unei afaceri, fie a unei persoane. Iar magia se relevă în clipa în care descoperim culorile care se află în însuși miezul ADN-ului nostru! Instinctiv am știut întotdeauna că lucrul cu culorile e un proces magic. Îmi amintesc clar ce fericită eram la patru sau la cinci ani când stăteam în fața creioanelor și a cutiilor de acuarele, întrebându-mă ce voi desena sau picta cu ele. Însă după terminarea școlii am „alunecat“ spre zona IT și am început să lucrez departe de culori, ca manager de proiect sau ca analist de business. Abia mai târziu, spre treizeci de ani, când, în Australia mea natală, m-am apucat să studiez designul de modă și galanteria, am avut revelația culorilor! Prindeam pene ciocolatii pe o pălărie într-o nuanță întunecată de albastru-verzui și am rămas mută când am conștientizat puterea acelor culori reunite. Mi-am spus: „Asta e! Asta înseamnă culoare!“ Nu știam realmente ce înseamnă culorile, dar eram sigură că trebuie să aflu.

Așa că m-am apucat să învăț totul despre culori. Inițial, am pornit pe calea tradițională și un an întreg am studiat teoria de bază, concentrându-mă pe „roata culorilor“, unde sunt dispuse anumite nuanțe capabile să evidențieze relațiile dintre culorile primare, secundare și terțiare. „Roata culorilor“ a fost concepută de Isaac Newton cu scopul de a le fi utilă pictorilor. E un produs fascinant și foarte util – iar pentru mine reprezintă numai vârful aisbergului. Simțeam că ele, culorile, au înțelesuri mult mai profunde de-atât, că au puterea să influențeze starea de spirit, sentimentele și comportamentul. Voiam să înțeleg de ce omul răspunde la culori așa cum o face și ce se află în spatele forței culorilor de a influența stările de spirit. „Roata culorilor“ nu putea să mă lămurească de ce omul e atras de anumite culori și de ce răspunsul lui la aceleași culori e diferit în contexte diferite. De ce ție îți place galbenul, iar mie, nu, de ce ție ți se pare că roșul e incitant și prietenos, în vreme ce mie mi se pare agresiv și solicitant, de ce ieri mi-a plăcut portocaliul, iar azi nu-mi mai place, de ce anumite nuanțe de albastru ție îți vin bine, dar mie, nu…? Astfel de întrebări aveam cu zecile… și voiam neapărat să le găsesc răspunsurile!

Căutările mele m-au îndreptat către un curs de psihologie infantilă, către unul de design interior și către toți profesorii de desen pe care am putut să-i găsesc – până când, din întâmplare, am dat peste un workshop desfășurat pe perioada unui weekend, un workshop axat pe un subiect îndelung cercetat, dar puțin cunoscut: psihologia aplicată a culorilor. În sfârșit! Aceasta era piesa lipsă din puzzle – o știință care ne ajută să înțelegem limbajul culorilor și impactul pe care ele îl au asupra modului în care gândim, simțim și ne comportăm. Întrebările mele arzătoare începeau să primească răspunsuri! Asemenea lui Dorothy, care se trezește în Oz, și eu pășisem într-o lume nouă, lumea alchimică a culorilor, acolo unde magia e posibilă. Toate cercetările mele se reuneau acum coerent. Am început să percep puterea transformativă a culorilor și felurile în care ele ne pot modifica stilul de viață și spațiul de lucru, afacerile și existența – și asta dincolo de ceea ce ne-am putea imagina! Culorile nu au legătură doar cu decorațiunile. Ele reprezintă, indubitabil, cele mai simple instrumente pe care le avem la dispoziție ca să ne potențăm emoțiile pozitive și să ne alimentăm starea de bine – iar efectele acestea pot să se manifeste instantaneu. Culorile ne pot ajuta să ne descoperim pe noi înșine, dar și să îi cunoaștem pe cei din jur. Astfel putem fi mai fericiți în adâncul nostru, învățând să trăim cu bucurie o viață împlinită.

De când am pornit să deslușesc uimitoarea lume a culorilor, m-am angajat într-o misiune: aceea de a-i arăta oricărui om care e dispus să mă asculte cât de fascinante și de inspiratoare pot să fie culorile și cât de mult pot ele să ne schimbe viața. Lumea în care eu vreau să trăiesc este o lume în care toți oamenii iubesc culorile, nu se tem de ele și nici nu au dubii în legătură cu modul în care trebuie să le folosească. Îmi doresc să inițiez o revoluție globală a culorilor, care să ne deschidă ochii față de această minune care ne înconjoară. Îmi doresc ca toți oamenii să poată să vorbească fluent limba culorilor – iar prin cartea aceasta exact asta o să vă învăț: cum să vorbiți limba culorilor.

Karen Haller

De la Homer la Picasso și Vrăjitorul din Oz, de la John Baldessari, Van Gogh, Schilling, Giotto și Monet la Nabokov, James Joyce, Oscar Wilde și Marco Polo, de la Pissarro, Turrell, Chanel, Malevich, Frank Stella la  Arthur C. Clarke și Lord Byron, de la Kandinsky, Zola, Proust, Baudelaire, Borges, Rimbaud și Matisse la Henry James și Goethe, o carte despre lumina culorilor.

Viețile noastre sunt saturate de culori. Cerul de deasupra noastră e albastru (sau gri sau roz sau purpuriu sau aproape negru). Iarba pe care pășim e verde, deși uneori poate să fie și maro. Pielea noastră e și ea colorată, deși nu are exact culoarea care corespunde denumirilor pe care i le atribuim. Părul nostru e și el colorat, deși, inevitabil, odată cu trecerea timpului, culoarea lui se schimbă – alteori poate să se schimbe și datorită talentelor coaforului. Hainele noastre sunt și ele colorate; piesele de mobilier și casele noastre sunt, de asemenea, colorate. Mâncarea e și ea colorată; colorate sunt inclusiv laptele, cafeaua și vinul. Culorile sunt o parte ineluctabilă a modului în care noi, oamenii, experimentăm lumea – nu în ultimul rând fiindcă ele ne ajută să diferențiem și să organizăm spațiul fizic în care trăim, permițându-ne să navigăm prin el.

De asemenea, noi, oamenii, gândim în (sau poate că mai nimerit ar fi să spunem că gândim cu) culori. Culorile ne marchează existența emoțională și socială. Stările noastre psihologice sunt colorate: vedem roșu în fața ochilor, simțim o tristețe albastră, râdem până când ne îmbujorăm (deci obrajii devin roz) și adesea ne înverzim de gelozie, mai ales când ne uităm la cei care râd cu atâta poftă. Genul ne este indicat – poate chiar și modelat – de culori: pe bebelușii de sex feminin îi îmbrăcăm în roz, iar pe cei de sex masculin îi îmbrăcăm în bleu, deși cândva, în cursul istoriei, obișnuiam să-i înveșmântăm exact invers. Clasa socială are și ea designatori cromatici: există muncitorii roșii în obraji și există nobilii cu sânge albastru – deși adesea aceștia din urmă își declară sângele albastru ca o formă de rezistență în fața tuturor culorilor. Inclusiv a celei albastre. Lumea politică este demarcată tot cromatic: de exemplu, în America există state roșii și state albastre, iar partidele verzi, dedicate cauzelor legate de mediu, sunt de găsit aproape peste tot pe glob.

Dar, în ciuda omniprezenței culorilor, noi nu știm mare lucru despre ele. Niciun alt aspect important al vieții nu e mai complicat și mai puțin înțeles. Pur și simplu, nu prea avem habar ce sunt culorile. Sau poate că mai corect ar fi să spunem că nu prea avem habar unde sunt culorile. Ele par să fie „acolo“, reprezentând, indubitabil, o proprietate a obiectelor din această lume care sunt colorate. Însă oamenii de știință nu se pun deloc de acord, ciondănindu-se între ei cu privire la unde (cred ei că) sunt culorile.

Chimiștii tind să le localizeze la nivelul proprietăți­lor micro­fizice ale obiectelor colorate; fizicienii, în foto­receptorii ochiului, care detectează energia cromatică; neurobiologii, în procesarea neuronală a informației cromatice, procesare realizată de creier. Dezacordul savanților sau, mai exact, disonanța dintre cercetările lor pare să sugereze că misterioasele culori ocupă granița indistinctă dintre obiectiv și subiectiv, dintre fenomenologic și psihologic. Într-o formulare abruptă, chimiștii și fizicienii operează de o parte a graniței, în vreme ce fiziologii și neurobiologii operează de cealaltă parte. Filozofii, cel puțin aceia care se gândesc la problema ontologică a culorilor (cu alte cuvinte, ce sunt culorile?), funcționează în această schemă cam ca trupele NATO de menținere a păcii, care patrulează la granițe și, în principal, au succes doar când își mențin în mod clar neutralitatea, interesele lor nefiind deloc vrednice de atenție pentru disputanți.

Pentru artiști, natura științifică precisă a culorilor este mai mult sau mai puțin irelevantă. Ceea ce contează este aspectul culorilor (și prețul lor – un element care nu trebuie subestimat). S-ar putea spune așadar că artiștii sunt indigenii, populația nativă care, în mare măsură, e neinteresată de dezbaterile savante, dar care cultivă culorile, cu succes, de milenii, astfel asigurându-și supraviețuirea.

Noi, restul, care n-avem nicio miză profesională în această sferă, suntem, în principal, turiști cromatici. Ne bucurăm de ceea ce vedem, din când în când facem o fotografie în culori și, din fericire, nu suntem în niciun fel afectați de conflictele oamenilor de știință.

Lipsa unei înțelegeri coerente și unificate a culorilor demonstrează faptul că toate disciplinele individuale, care sunt preocupate de culori, studiază și rezolvă probleme distincte. Cuvântul „culoare“ funcționează diferit pentru fiecare dintre ele și este definit de fiecare dintre ele în moduri specifice, atent formulate, care reflectă și clarifică interesele disciplinei respective, cu toate că această abordare nu face decât să evidențieze cât de fracturată este înțelegerea noastră pe subiectul culorilor.

„M-am îndrăgostit de culori așa cum se îndrăgostesc cei mai mulți dintre noi: când mă concentram în cu totul altă direcție. Acum zece ani investigam modele feminine din secolul al XVIII-lea și obișnuiam să mă duc la Londra ca să admir exemplare tot mai îngălbenite de Ackermann’s Repository, una dintre cele mai vechi reviste de lifestyle din lume, în arhiva lambrisată în lemn de la Victoria and Albert Museum. În ceea ce mă privește, descrierile ultimelor tendințe din moda anilor 1790 reprezentau o atracție la fel de apetisantă și de tulburătoare ca meniul de degustări dintr-un restaurant cu stele Michelin. Într-un număr am întâlnit descrierea: „O bonetă scoțiană din satin de culoarea granatului, bordată cu franjuri aurii.“ Un altul recomanda o rochie din „satin de culoare roșu-închis“ care trebuia să fi e purtată cu o „pelerină romană din stofă stacojie, fină, de lână, țesută în diagonală“. În acele vremuri, o doamnă nu se putea considera bine îmbrăcată dacă nu purta o manta căptușită „cu blană brună“, o bonetă gătită cu pene de culoarea macului sau dublată cu mătase de culoarea lămâii. Uneori, descrierile erau însoțite de planșe color care să mă ajute să înțeleg cum ar putea să arate blana brună, dar de cele mai multe ori ele lipseau. Aveam sentimentul că ascult o conversație într-o limbă pe care o înțelegeam doar pe jumătate. Așa m-am lăsat prinsă în capcană.

Mulți ani mai târziu mi-a venit o idee care avea să-mi permită să scriu în fiecare lună despre pasiunea mea, care s-a transformat în cele din urmă într-o rubrică permanentă a revistei. În fi ecare număr mă ocupam de o nuanță diferită, pe care o disecam pentru a-i descoperi misterele. Când a fost la modă? Cum și când a fost obținută? Este legată de un anume artist, designer sau brand? Care îi este istoricul? Michelle Ogundehin, editorul revistei British Elle Decoration, mi-a oferit un contract pentru rubrica mea și ani la rând am scris despre tot felul de culori, de la banalul portocaliu și până la alesul heliotrop. Acele articole au format nucleul volumului de față, ceea ce mă face profund recunoscătoare.“ Kassia St Clair

„Popoarele sălbatice, oamenii needucați și copiii au o mare apetență pentru culorile vii.“ Johann Wolfgang Goethe, 1810

Culorile și viața lor secretă nu și-a propus să fie o istorie exhaustivă. Ea se împarte în marile familii de culori și am inclus și câteva – negru, brun și alb – care nu fac parte din spectru, așa cum a fost el defi nit de Sir Isaac Newton. În cadrul fiecărei familii, am ales nuanțe individuale care se disting prin istoria lor fascinantă, semnifi cativă sau tulburătoare. Mi-am propus să ofer o formulă undeva între sumar istoric și schiță de character pentru cele 75 de nuanțe care mi-au stârnit cel mai mult curiozitatea. Unele sunt culori preferate de artiști, unele sunt vopsele, iar altele se apropie mai degrabă de ideile sau de creațiile socioculturale. Sper că o să vă placă. Sunt și o mulțime de povești minunate pentru care nu am avut sufi cient loc, așa că am prevăzut un glosar (sau specimene de culoare) al altor nuanțe interesante însoțite de propuneri de lecturi suplimentare.

Alb-de-plumb • Ivoriu • Argintiu •Alb-de-var • Izabelin •Cretă • Bej • Blond • Galben-de-plumb • Galben-de-India • Galben-acid • Galben-de-Neapole • Galben-de-crom • Galben-de-Cambodgea • Auripigment • Galben-imperial • Auriu Oranj-de-Olanda • Șofran • Chihlimbar • Ghimber • Miniu • Nud • Roz Baker-Miller • Roz Mountbatt en • Puce • Fucsia • Roz-șoc • Roz-fluorescent • Amarant • Stacojiu • Roșu-de-coșenilă • Vermilion • Rosso corsa • Hematit • Roibă • Sânge-de-dragon Purpură-de-Tir • Turnesol • Magenta • Mov • Heliotrop • Violet • Ultramarin • Cobalt • Indigo • Albastru-de-Prusia • Albastru-de-Egipt • Albastru-de-drobușor • Albastru-electric • Azuriu • Verde-de-cocleală • Absint • Smarald • Verde-Kelly • Verde-Scheele • Terre verte • Avocado • Celadon • Kaki • În piele de bivol (buff ) • Fallow (cafeniu-roșcat) • Russet (brun-roșcat) • Sepia 248 • Ombra • Brun-mummy • Taupe • Kohol • Gri-Payne • Obsidian • Negru-tuș • Cărbune • Antracit (jet) • Melanină Negru-smoală

Volumul de față se adresează celor care simt nevoia unor îndrumări simple pentru a depăși dificultățile primilor pași în lumea vinului. Cuprinde informații practice care vă ajută nemijlocit să găsiți și să vă delectați cu cele mai bune vinuri.

Acest ghid reprezintă un îndrumar de referință vizuală proiectat pentru băutorul obișnuit de vin.

În el veți descoperi:

• Noțiunile fundamentale ale vinului

• Cum se degustă, se manevreză și se păstrează vinul

• Un compendiu cuprinzând 55 de feluri diferite de vin

• 20 de hărți detaliate ale vinului

O desăvârșită introducere în arta vinului, o abordare practică și candidă, cu grafică profesionistă, inteligentă și vibrantă, care înlătură snob-factorul și simplifică informația complexă, astfel încât orice novice va putea alege vinul potrivit pentru cele mai rafinate companii. Regiuni viticole, hărți detaliate, soiuri de vinuri, tipuri de sticle, colecții de pahare, sute de arome, mii de gusturi, prețuri și sugestii de selecție, mâncăruri sofisticate și un regal de degustare.

 

gorgonzola, brie, mascarpone, ricotta, mozzarella, parmezan, halloumi, pecorino, toscano, roquefort, blue cheese, taleggio, stridii, halibut, somon, păstrăv, miel, vânat, avocado, broccoli, andive, maitake, shiitake, busuioc, chanterelle, hasmațuchi, tarhon, mărar, coriandru, anason, ghimbir, șofran, chimen, chipotle, chili, lavandă, rozmarin, oregano, timian, salvie, migdale, pecan, caju, nuci, stafide, merișor, cireșe, căpșuni, mure, scorțișoară, smochine, cafea, flori de măr, gutui, pere, caise, portocale, lămâi verzi, caprifoi,  vanilie, marțipan, cuișoare, alb-ușor, rosé, roșu-corpolent, champagne, chianti, rosso di Montalcino, vino nobile di Montepulciano, Carmignano, Montecucco, Montefalco rosso, Lambrusco, prosecco, muscadet, pinot gris, sauvignon blanc, vermentino

Vin Spumant Cava • Champagne • Lambrusco • Prosecco

Vin Alb Cu Un Corp UȘor Albariño • Grüner Veltliner • Muscadet • Pinot Gris • Sauvignon Blanc • Soave • Vermentino

Vin Alb Corpolent Chardonnay • Cupaj Marsanne • Sémillon • Viognier

Vin Alb Aromat Chenin Blanc • Gewürztraminer • Muscat Blanc • Riesling • Torrontés

Vin Rosé

Vin RoȘu Cu Un Corp UȘor Gamay • Pinot Noir

Vin RoȘu Cu Un Corp Mediu Barbera • Cabernet Franc • Carignan • Carménère • Grenache • Mencía • Merlot • Montepulciano • Negroamaro • Rhône/Gsm • Sangiovese • Cupaj Valpolicella • Zinfandel

Vin RoȘu Corpolent Aglianico • Cupaj Bordeaux • Cabernet Sauvignon • Malbec • Mourvèdre • Nebbiolo • Nero D’avola • Petit Verdot • Petite Sirah • Pinotage • Syrah • Tempranillo • Touriga Nacional

Vin Desert Madeira • Marsala • Porto • Sauternais • Sherry • Vin Santo

 

Autori

Madeleine Puckette este somelier, designer și fondator al celebrului site winefolly.com. Prin calitățile sale de excepţional comunicator a atras milioane de fani, de la începători până la adevărați experți în lumea vinului.

Justin Hammack este cofondator al siteului winefolly.com și conduce departamentele Business Strategy și Internet Tech.

 

Apărută pe piața de carte din România în 2012, editura Baroque Books&Arts a avut încă de la început un aer distinctiv pe rafturile librăriei. Cu grijă pentru grafică și hârtie, cu ilustrații originale, cu o selecție și o identitate vizuală foarte clar conturate, atât librarii, cât și cititorii au ajuns să identifice cu ușurință cărțile Baroque. 

Dana Moroiu, directoarea editurii, un nume de care se leagă o îndelungată activitate editorială, ne povestește cum a început aventura Baroque – între antreprenoriat și experieță editorială, rafinament și atenție la detalii, fantezii nevinovate și mici plăceri vinovate…

CARE ESTE POVESTEA EDITURII BAROQUE BOOKS&ARTS? CUM A ÎNCEPUT EA?
Într-o lume a producțiilor masificate, am avut curajul și nebunia să creăm o nișă de haute-couture editorial, volume cu grafică elegantă, pline de subtilitate, ironie și imaginație, care se adresează unui public capabil să prețuiască micile comori din viața de zi cu zi.

CÂT DE GREU E SĂ DEZVOLȚI O AFACERE ÎN ROMÂNIA? MAI ALES CÂND EA E O EDITURĂ?

Priceperea mea la afaceri este minimă, la limita bunului-simț. Nu ne-am gândit că vom avea o afacere, ci o editură. Am creat un mod de viață plăcută și grea, pe măsură. Știu că fiecare factură trebuie plătită la timp, nu mai vorbim despre impozite. Și apoi despre facturile personale. Am reușit să ne plasăm pe o orbită existențială onestă și, recunosc, la fel de mare este echilibristica inteligentă de a ne păstra acolo. Partea cea mai bună a lucrurilor este că nu s-a inventat impozitul pe bucurie, pe bucuria de a face ce-ți place. Cât despre ceea ce nu ne place, avem un contract cu o firmă de contabilitate care guvernează riguros fanteziile noastre nevinovate și micile plăceri vinovate. 

ȘI MAI ALES CÂND E O EDITURĂ CARE ÎȘI PROPUNE SĂ PĂSTREZE UN STANDARD RIDICAT ÎN CEEA CE PRIVEȘTE IDENTITATEA VIZUALĂ A TITLURILOR ȘI A INVESTIȚIEI ÎN HÂRTIE ȘI ÎN REALIZAREA GRAFICĂ?

Nu e important să faci lucruri neobișnuite, ci lucruri obișnuite într-un mod neobișnuit. Căutăm întotdeauna imperfecțiunea studiată, cât mai departe de perfecțiunea mecanică, într-un elitism nonșalant guvernat de farmecul firescului. Adică șic & șui, cum spune cel mai bun prieten al nostru. 
Volumele Baroque angajează cititorii într-o aventură a cunoașterii simplă, exuberantă, cu o bogăție de detalii lipsite de ambiguitate, ce lasă ușa deschisă realismului cotidian. Dacă mergem la etimologie, baroque, dincolo de perlă, înseamnă migală, ingredient care nu poate fi trecut niciodată în fișa postului. Adică să îți pese. Despre asta este vorba. Și, nu în ultimul rând, trebuie să amintim că volumele Baroque vin din zone extrem de diverse, dar toate au un numitor comun: inteligență, imaginație, ironie și grație și își propun să formeze și să rafineze bunul-gust și personalitatea à la légère, fără nicio declarație de intenție programatică.

SPUNEȚI-NE CÂTEVA CUVINTE DESPRE CĂRȚILE EDITURII BAROQUE. CE AR TREBUI SĂ ȘTIE CITITORII DESPRE SELECȚIA DE AUTORI ȘI TEME? PENTRU CEI CARE N-AU AJUNS ÎNCĂ LA ELE, DAR ȘI PENTRU CEI CARE SUNT DEJA ATAȘAȚI DE CĂRȚILE BAROQUE, CA O FORMĂ DE DIALOG CU PROPRIILE LOR GÂNDURI. 

Conținutul colecțiilor Baroque susține o sinteză permanentă între tradiții și modernitate, între valori clasice și avangardiste, într-o notă de ironie subtilă și o imperfecțiune studiată, cât mai departe de perfecțiunea mecanică, în condiții grafice impecabile, mult apreciate de cititori, dar și de partenerii noștri – autori și editori din lumea largă, tipografii și importatori de hârtie. Lucrăm copertele cu cei mai mari graficieni din România și tipărim pe cele mai bune materiale din lume, să amintim numai de cartonul cu fibră de bambus sau de bumbac. 
Cititorii noștri apreciază nișa de eleganță pe care am creat-o, cu micile ei bucurii de a risipi și de a fi generoși, și pasul pe care l-am făcut spre cartea inteligentă-obiect estetic.

CUM V-A AFECTAT ACEASTĂ CRIZĂ? 

Din spirit de autoprotecție nu am făcut asemenea calcule. Pentru că noi nu am greșit cu nimic, ca să putem corecta cu instrumentele de care dispunem. Ceea ce nu a funcționat trebuie să își revină pe cale naturală, desigur sub supraveghere profesionistă și prin mijloace comportamentale oneste și binevoitoare, mă refer la comportamentul partenerilor plătitori de facturi care cu toții, și împreună cu noi, formează un lanț trofic. Din păcate, mulți au ales calea canibalizării, fără să se gândească simplu că dacă omoară albinele vor muri și panterele, nu după mult timp.

CANALELE ONLINE AU FUNCȚIONAT PESTE AȘTEPTĂRI, CITITORII NOȘTRI AU FOST LA ÎNĂLȚIME, IAR CURIERII NE-AU DAT O LECȚIE FRUMOASĂ DESPRE CUM VIAȚA MERGE ÎNAINTE DIN CLIC ÎN CLIC.

În ce privește activitatea noastră editorială, nu pot spune că s-a oprit sau că și-a încetinit ritmul, nici gând, de la inventivitate până la rutină totul a funcționat ca un mecanism bine uns, doar că liniștea din jur ne-a făcut să îi auzim mult mai limpede tic-tacul. „Omul și timpul, nimic altceva: umple-l!”, spunea Nicolae Steinhardt.

CARE SUNT PLANURILE EDITURII PENTRU PERIOADA URMĂTOARE? 

Avem multe proiecte editoriale la care ținem foarte mult. Și toate sunt un semn de prețuire pentru cartea frumoasă. Iar apoi pentru cartea și mai frumoasă. În fiecare zi înveți ceva, inventezi ceva, te bucuri și dăruiești bucurii. Desigur, nu ikebana și nici sfaturi pentru carieră. Rămânem tot pe teritoriul umorului fin și al subtilității, guvernat de alianța dintre etică și estetică. Pentru cititorii care își caută identitatea într-o lume a speranțelor amânate. Ce înseamnă o carte? O mică bucurie, o întoarcere la normalitate, o hrană pentru creier, alături de festinul pentru ego și stomac.

ÎN CIUDA VREMURILOR GRELE, PĂSTRĂM UNDEVA ÎN MINTE, LICĂRIND, GÂNDUL LA VACANȚĂ. NE RECOMANDAȚI TREI CĂRȚI BAROQUE DE CITIT VARA ACEASTA? 

Kassia St Clair, Istoria văzută prin urechile acului sau Firul de aur
Thorsten Havener, Știu ce gândești
David Scott Kastan și Stephen Farthing, Culorile. Pasiune și mister [Cartea va fi publicată în curând]

UN GÂND PENTRU COLEGII DE BREASLĂ ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ? 

Un gând bun în fiecare zi, nu numai în această perioadă. Valoarea ta crește doar într-o competiție de valori. Nu poți fi bun de unul singur și nici nu poți duce pe umeri admirația tuturor.