Este o carte despre oameni, scrisă de gnomi, zâne, elfi și alte ființe fermecate din Țara Scânteietoare Mar. Locuitorii acestei țări nu cred în oameni, dar unii dintre ei s-au pomenit, în împrejurări cât se poate de misterioase, în lumea noastră. Acești călători fără voie au devenit autorii cărții de față. Ei au adunat în ea observațiile lor și povești despre viața oamenilor. Multe din aceste informații sunt inexacte, caraghioase sau, hai să spunem adevărul, de-a dreptul aberante. Și bineînțeles că sunt incomplete și întâmplătoare, descriind doar ce s-a nimerit sub ochii acestor autori neobișnuiți sau ce li s-a părut interesant.
Cu toate astea, am hotărât să lăsăm însemnările așa cum sunt, cu toate erorile privind realitatea omenească, fiindcă interesantă este, în acest caz, nu rigoarea științifică, ci mirarea cu care sunt percepute multe din lucrurile care nouă ni se par banale.
Această carte n-are pretenția de a fi științifică sau riguroasă. Eu sper doar ca munca mea să le fie de folos altor gnomi, zâne și elfi, care ar nimeri într-o tărășenie ca aceea în care am nimerit eu. De o vreme încoace încetasem să mai cred în amenințările mamei („Dacă nu te duci imediat la culcare, vine Omul și te ia!“) și consideram lumea oamenilor o invenție gratuită. Totuși, asemenea tuturor gnomilor mici, adoram și eu poveștile despre zânele și elfii răpiți de oameni și duși de ei în Țara florilor de piatră.
Atitudinea mea față de aceste povești s-a schimbat cu câteva primăveri în urmă, când, urmărind într-un ceas al după-amiezii jocul libelulelor albastre deasupra unei flori de nufăr, am ațipit. M-am trezit într-o lume atât de ciudată, încât a fost nevoie de această carte pentru a o descrie.
La întoarcere, am călătorit câțiva ani prin ținutul nostru Scânteietor Mar, adunând și poveștile altor drumeți întorși din lumea oamenilor. Am notat povestirile lor, concluziile unor ani de cugetări sau gândurile răzlețe, observațiile sau aventurile – tot ce putea aduce lămuriri asupra oamenilor; din dorința de a-i ajuta și pe alții să înțeleagă și să-și imagineze această lume fermecată, am adunat bob cu bob ilustrații, însemnări, scrisori. Eu știu ce se spune despre șederea mea la oameni: că toate astea mi s-au năzărit fiindcă pixy Tabako mi-ar fi pus în lulea ciuperci halucinogene! Și că materialele strânse de mine sunt doar bazaconiile unor visători rătăciți sau scrântiți, care nu se mulțumesc cu minunile din lumea noastră obișnuită.
Eu înțeleg aceste înțepături: așa eram și eu. Plus că povestirile despre viața oamenilor sunt atât de ciudate, încât unui elf sau unei zâne obișnuite îi vine greu să creadă că există o lume așa de nătângă și de lipsită de sens – cu adevărat neobișnuită.
Există multe dovezi ale existenței oamenilor. Aceste mărturii sunt prea evidente pentru a le ignora cu ușurința cu care lăsăm să ne treacă pe lângă urechi informațiile despre secta broscoilor de căpșună sau despre conspirația licuricilor illuminati – cavalerii spinului și ai rozei.
Din păcate, sau poate din fericire, nu există o intrare permanentă în lumea oamenilor. Altfel i-am fi convins într-o clipă pe răuvoitorii îndărătnici, care mai consideră și în ziua de azi că oamenii sunt doar personaje din poveștile străvechi.
Fiecare „norocos“ ajunge în Țara florilor de piatră în felul său. Atunci când eu, toropit de contemplarea libelulelor, m-am trezit și m-am dus acasă, am descoperit că ușa de la intrare nu mai dădea în camera mea! Când am întredeschis-o, nu am regăsit nici pereții tapetați cu aripi de fluturi, nici mobila din ouă de sturz, nici dulapul meu preferat, unde îmi păstrez colecția de scoici cu înregistrările muzicale ale undinelor. În loc de toate astea, m-am trezit într-un spațiu imens, tixit de obiecte cu destinație neclară. Ulterior am aflat că acest loc se numește „Apartament“.
Iar în cei trei ani omenești petrecuți în realitatea umană, am descoperit un lucru uimitor. Lumea noastră nu se află câtuși de puțin în zurgălăul lui Grâmp, zeul cel glumeț, obținut de acesta, pare-se, în schimbul unui nasture, de la iubita sa, duhesa Sofonisba. Nu. Întregul nostru ținut Scânteietor Mar – cu poienile sale, cu pagodele aeriene și castelele din pânză de păianjen – este așezat între degetul mic și inelarul unui băiețel de patru ani, care locuiește în acest Apartament.
Cele mai întinse țări ale noastre se află în câte un obiect infim al oamenilor. Se pare că Elfiria este așezată în gaura lăsată în perete de un cui și acoperită apoi cu un tablou, Dhollandia cea tenebroasă – într-un sertar, iar irizata Grimoarie – în perla unui cercel.
Am spus deja că timpul nostru se deosebește de al oamenilor. Ceea ce pentru noi reprezintă o clipă pentru oameni înseamnă ani. Cât timp în lumea noastră planează un fulg de păpădie, în lumea oamenilor se perindă generații și epoci, se schimbă conturul continentelor. Cartea Reveriilor ne învață că atunci când, la 1 000 de ani o dată, la noi are loc un cutremur, asta se întâmplă fiindcă Grâmp o visează pe Sofonisba dansând twistul țestoaselor și râde în somn. Să-mi fie iertată blasfemia, dar nu e adevărat. E vorba de… schimbarea copilului.Problema e că atunci când copiii oamenilor cresc, ei încetează să mai creadă în povești, vrăji, zâne, elfi, cu alte cuvinte – în noi. Iar când, într-o bună dimineață, copilul se trezește matur și înțelepțit, astrele noastre se sting și pământurile ni se cutremură până când dragonii înaripați, țesuți din suflarea copiilor, mută ținutul Scânteietor către un nou bebeluș.
