Dumnezeu după Einstein, de John F. Haught

„Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne discret.“ ALBERT EINSTEIN

 Sunt extrem de atras de științele naturii și nu am consi­derat niciodată că ar contrazice credința religioasă. Pe de altă parte, având cunoștință de descoperirile științifice, s-a schimbat și modul meu de a gândi despre Dumnezeu. Așadar, ce anume vreau să spun astăzi când rostesc Crezul de la Niceea, împreună cu alți creștini? Pot rămâne fidel unei confesiuni străvechi, preștiințifice, în același timp îmbrățișând deplin gândirea științifică a contemporaneității? Spre exemplu, cum pot împăca credința mea în Dumnezeu cu biologia evoluționistă, cu atât mai mult cu cât ea a condus atât de mulți adepți ai științei spre ateism?

Am abordat relația dintre evoluție și credință în cărțile mele precedente, în special în Dumnezeu după Darwin. Acum însă urmăresc să-mi extind investigațiile, întrebându-mă ce înseamnă Dumnezeu după Albert Einstein (1879–1955). Am ajuns la părerea că teologia este capabilă să trateze cum se cuvine întrebările delicate despre Dumnezeu și evoluție doar dacă ține seama, în primul rând, de universul pe care știința a început să-l dezvăluie la începutul secolului XX. Povestea vieții, după cum ne dăm seama acum, este parte a unei istorii a naturii infinit mai lungi și mai nuanțate decât cea de care aveau cunoștință Charles Darwin (1809–1882) și discipolii lui timpurii. Ce se petrece în istoria vieții a rămas acum un subcapitol din povestea universului. 

Cei mai mulți oameni de știință și teologi nu au privit până acum biologia evoluționistă din perspectiva unui cadru cosmic mai larg. Însă atât călătoria vieții, cât și pelerinajul religios al ființelor omenești capătă un aspect nou de îndată ce le privim în contextul mai cuprinzător al universului fizic. În vreme ce își elabora ideile despre relativitate, Einstein încă nu era conștient că universul pe care îl schița matematic desfășoară un îndelungat proces de naștere. A avut nevoie de contribuțiile altor oameni de știință, ca Georges Lemaître (1894–1966), Edwin Hubble (1889–1955) și George Gamow (1904–1968), pentru a începe să prezinte mai detaliat noua poveste spre care îl conduceau calculele. Cu toate astea, ținând seama că teoria relativității propuse de el stă la baza noii noastre imagini asupra universului, intitulez volumul de față Dumnezeu după Einstein.

Capitolele următoare se deosebesc de reflecțiile mele mai vechi asupra lui Einstein și a lui Dumnezeu. Cea mai mare parte a literaturii pe această temă apărute până acum s-a preocupat de trei aspecte rezultate din cercetările lui Einstein. În primul rând, cosmologia Big Bang presupune existența lui Dumnezeu? Teoria relativității generalizate a lui Einstein este cea care a așezat principalele baze teoretice ale afirmației că universul a început prin Big Bang. Dar această teorie le conferă oare relatărilor biblice despre facerea lumii de către Dumnezeu și credibilitate științifică? O a doua întrebare, pe care eu o consider mai degrabă tulburătoare decât dătătoare de speranțe, provine din noțiunea de dilatare a timpului propusă de Einstein. Relativitatea prevede încetinirea sau accelerarea timpului în funcție de curbura câmpurilor gravitaționale. De vreme ce relativitatea permite ca timpul dintr-un sistem de referință gravitațională să treacă mai repede sau mai încet decât în altele, putem oare invoca elasticitatea trecerii timpului pentru a echivala săptămâna creației biblice din Cartea Facerii cu secvența enorm mai îndelungată de etape descrise în cosmologia contemporană științifică? Permite în principiu relativitatea ca miliarde de ani în măsură omenească să reprezinte doar „o zi“ pentru Dumnezeu, iar Cartea Facerii să poată fi citită astăzi ca realitate din punct de vedere științific? În strânsă legătură cu întrebarea a doua vine și cea de-a treia: Ce însemnătate prezintă nesimultaneitatea relativității speciale – inexistența unui standard universal pentru „acum“ – pentru cum și când ia la cunoștință Dumnezeu ce se petrece în cosmos? În jurul acestor trei întrebări au apărut o mulțime de speculații teologice, însă, după părerea mea, ele sunt aproape lipsite de importanță în comparație cu alte teme legate de Einstein, pe care le voi trece în revistă în paginile care urmează. Adesea, cele trei întrebări menționate, și mai ales cea de-a doua, presupun un stil de interpretare biblică îndoielnic, adesea ad litteram. Teologia, socotesc, este capabilă de mai mult. 

Așa cum îl înțeleg eu, scopul teologiei este să exploreze „temeiurile nădejdii noastre“ (1 Petru 3:15). După Einstein, teologia nu poate evita să-și pună întrebarea dacă descoperirea științifică potrivit căreia cosmosul reprezintă o lungă poveste cu efecte interesante ar putea să ne dea într-un fel oarecare noi motive de speranță – sau dim­potrivă. În 1916, Einstein încă nu înțelesese pe deplin că splendida lui teorie a gravității răsturna, în principiu, oricare idee antică, medievală și modernă despre un univers neclintit. Încă nu sesizase că teoria propusă de el, a relativității generalizate, aducea la lumină o imensă și încă neterminată poveste a cosmosului, potrivit estimărilor actuale, în vârstă de circa 13,8 miliarde de ani. 

Fără să fi avut o intenție în acest sens, Einstein i-a oferit teologiei un punct de vedere cu totul nou de unde să-și pună întrebări legate de semnificație, de adevăr și de Dumnezeu. Până acum, cultura intelectuală contemporană și teologia creștină tradițională au găsit prea puțin înțeles, și cu atât mai puțin motive de nădejde, în îndelungata călătorie parcursă de natură în devenirea ei temporală. În paginile care urmează însă, voi susține – privind atent știința lui Einstein, dar și opiniile lui personale despre religie – că ceea ce s-a petrecut în univers este nici mai mult, nici mai puțin decât o măreață deșteptare, care, observată cu atenție, aduce întemeiate motive de speranță. Și nu cel din urmă dintre aceste motive este acela că în ultimul timp universul a produs minți iscoditoare, așa cum este și cea cu care veți cântări și critica aceste pagini. 

Deși sunt teolog laic creștin (romano-catolic), mă adresez nu numai confraților mei credincioși, ci și oricui se întreabă dacă există motive întemeiate de nădejde și dacă știința după Einstein contribuie în vreun fel la lămurirea acelei chestiuni aproape universale. Prin urmare, această carte reprezintă o contribuție la discuția mai generală de astăzi legată de relația dintre știință și religie. Chiar dacă plec la drum cu un punct de vedere creștin, cercetarea mea este substanțial relevantă și în cazul întrebărilor care vin și din multe alte direcții. Sunt încredințat că invitația adresată lui Einstein de a mă însoți cel puțin o parte a drumului din investigația care urmează va atrage atenția oamenilor de știință, filozofilor și altor admiratori ai marelui fizician și, chiar dacă nu întotdeauna, poate și consimțământul.