New! Arta în șase emoții, de Costantino D'Orazio

Emoțiile descrise de artiștii contemporani sunt adesea legate de povești autobiografice cu trăsături destabilizante, tragice și îndrăznețe. Maeștrii timpului nostru știu să sape adânc în ei înșiși și să se dezvăluie, fără nevoia de a seascunde în spatele unor mesaje înșelătoare.

Recenta posibilitate de a face artă cu orice material, obiect, gest și tehnică, ajungând să te folosești chiar de propriul corp sau pur și simplu de un concept, de o idee, a schimbat chipul emoțiilor din vremea noastră. Dacă până în anii ’50 ai secolului XX arta a avut întotdeauna de-a face cu reprezentarea – figurativă sau abstractă, dar în orice caz un conținut manifestat prin medierea unui obiect –, mai târziu opera de artă a fost înlocuită chiar de o simplă acțiune sau de un gând, care nu totdeauna au nevoie de o concretizare pentru a ajunge la public. O oportunitate care i-a multiplicat instrumentele cu care să abordeze evocarea sentimentelor, ajutând-o să caute în inimile oamenilor, tot mai supuse solicitărilor propriei emotivități de televiziune, de cinema sau de conținuturile rețelei globale. Pentru a supraviețui, adesea artiștii au fost nevoiți să depășească limitele pudorii și ale decenței, inaugurând un limbaj poetic atât de intens și lipsit de prejudecăți, care de multe ori a avut parte mai mult de respingeri decât de aprecieri.

Campioana relatării propriilor sentimente este fără îndoială artista londoneză Tracey Emin, apărută pe scena engleză la începutul anilor ’90, când a atras atenția criticii datorită unor opere în care își pune în scenă intimitatea, chiar dacă e jenantă. Instalația ei cea mai cunoscută rămâne My bed (1998), patul desfăcut în care a trăit patru zile, după ce a fost părăsită de iubit: un câmp de bătălie pe care au rămas haine, lenjerie intimă, sticle de vodcă, prezervative, pilule anticoncepționale, vechi fotografii Polaroid și mucuri de țigară. O natură moartă, o cameră în stil Van Gogh, un autoportret contemporan care astăzi strălucește între operele cele mai semnificative – și prețioase – de la Tate Modern din Londra.

Fără îndoială, este o operă foarte controversată care descrie melancolia, durerea, mânia, dorința și toate celelalte emoții care conviețuiesc în zilele imediat următoare sfârșitului unei povești de iubire.

Cu trei ani înainte, artista dovedise deja că știe să transforme propriile relații într-o poveste universală cu Everyone I have ever slept with 1963-1995, un cort pe care a scris, brodând și cosând litere pe pânză, numele tuturor celor cu care a dormit până la treizeci și doi de ani. O sută două persoane. La prima vedere, intenția operei e de a provoca scandal și totodată de a solicita voyeurismul publicului prin revelarea identității amanților cu care Emin a făcut sex, un fel de catalog de Don Juan feminin. Artistei îi place să răstoarne categoriile de gen și să arate o răceală fără prejudecăți în exprimarea propriei dorințe, care la ea nu mai e romantică și sfâșietoare, cum ne-au învățat poezia și proza, de la Sappho la Madame Bovary. Eliberează amorul de stereotipurile acumulate timp de secole pentru a-l transforma într-un simplu stimul pentru satisfacerea propriilor instincte sexuale. Opera devine astfel un manifest de emancipare feminină, o declarație de independență sentimentală, o afirmare a libertății.

Însă, la o privire mai atentă, Emin atinge și alte coarde ale inimii, mai profunde și tragice. La o lectură nuanțată, descoperim că două nume aparțin gemenilor pe care artista descoperă că îi așteaptă după un episod de violență. Are doar treisprezece ani și decide să avorteze. Un alt nume este al fratelui ei, cu care se poate bănui că a avut o relație incestuoasă, alții sunt doar prieteni sau tovarăși de călătorie.

„Erau persoane cu care am împărțit patul. În unele cazuri erau doar persoane cu care m-am înghesuit în pat dormind câteva ore, de exemplu bunica. De obicei mă întindeam în patul ei și o țineam de mână. Ascultam radioul împreună până adormeam. Să nu faci asta cu persoane pe care nu le iubești sau de care nu-ți pasă.“

Tracey Emin

Prieteni, membri de familie, tovarăși de băutură și iubiți – mai ales iubiți –, toți prezenți într-un spațiu restrâns: suntem într-un dialog apropiat cu artista. Ceea ce, la o lectură superficială, pare o reprezentare excentrică și revoluționară a dorinței feminine, devine un joc de-a masacrul, unde Emin se oferă curiozității publicului și pune în scenă ceea ce în trecut se mărturisea doar celei mai bune prietene sau se scria într-un jurnal secret. Acele nume n-au fost scrise pe perete sau într-o carte deschisă, ci în intimitatea unui cort canadian, în care pot intra doar câteva persoane în același timp. Iar noi, odată ajunși înăuntru, ne descoperim spectatori cinici ai plăcerilor și durerilor sale, ne simțim aproape vinovați pentru că am judecat-o – sau am invidiat-o – pe artistă, devenim complici ai emoțiilor sale. 

Opera, expusă pentru prima dată în Sensation, expoziția care în 1997 consacră scandaloasa și teribila Young British Art, este cumpărată de publicitarul Charles Saatchi, care își dă seama imediat de potențialul cultural și comercial al acestor tineri artiști englezi – alături de Emin sunt Damien Hirst, Marc Quinn, Sarah Lucas, frații Chapman, Chris Ofili și alții. Dar un incendiu izbucnit în 2004 în depozitul unde își ținea colecționarul cea mai mare parte a operelor distruge și cortul. Deși afirmă că îl poate reproduce în orice moment, artista refuză să facă unul nou, ca și cum n-ar mai simți nevoia de a parcurge iarăși acel traseu sentimental în sens invers. Odată ce a pus acele nume pe listă, a încheiat socotelile cu acele experiențe și nu mai simte nevoia de a le povesti.

Una dintre puterile artei contemporane este aceea de a ne pune în fața emoțiilor noastre, chiar și a celor mai puțin înălțătoare, datorită unor opere radicale, care știu să dozeze în mod echilibrat provocarea, fără să cadă în vulgaritate.

Costantino DʼOrazio, Arta în șase emoții