Fructologia. Istoria culturală a fructelor, de Federico Kukso

SAVOAREA DESCOPERIRILOR

„Cu un măr voi uimi Parisul“, exclama, la finele secolului al XIX-lea, Paul Cézanne cu mândria unui vizionar – şi a făcut-o. Pictorul impresionist a portretizat în mai bine de o duzină de ocazii prezenţa puternică a acestui fruct, i-a imortalizat încărcătura erotică. A folosit-o ca un medium pentru a invoca natura într-un fel absolut de neuitat. Capitala franceză şi lumea întreagă încă nu şi-au revenit.

Nu a fost singurul artist atras gravitaţional de fructe sau care a perceput esenţa lor hipnotică. Ce ar fi fost cu Hie­ronymus Bosch, Arcimboldo, Caravaggio, Renoir, Monet, Van Gogh în absenţa perelor, piersicilor, portocalelor şi strugurilor? Cum ar fi exprimat ei dorinţa, vitalitatea, tinereţea, sfinţenia, cunoaşterea? „Tot ce vedem ascunde altceva; tot timpul vrem să vedem ce se află ascuns în spatele celor pe care le vedem“, spunea pictorul surealist belgian René Magritte, care a apelat la merele verzi – în afară de pipe, umbrele şi pălării – pentru a reprezenta invizibilul, aspectele intangibile, abstracte şi incomensurabile ale exis­tenţei. Nu doar o dată a sfidat perceperea realităţii observatorului, capacitatea acestuia de a înţelege obişnuitul, tre­zindu-i curiozitatea şi uimirea. Un vertij perceptiv care l-a fascinat pe muzicianul Paul McCartney, care, în 1968, după ce a văzut tabloul Le jeu de Mourre – un măr cu inscripţia „Au revoir“ – a găsit numele legendarei formaţii Beatles: Apple Corps.

La rândul lor, poeţii n-au pierdut ocazia de a lăuda fructele, de a se nutri simbolic cu ele. „Ce miros simt în această încăpere?“ se întreba, în secolul al XVII-lea, Antoine Girard de Saint-Amant în poemul său „Pepenele“, „Ce aromă dulce de mosc şi ambră îmi fericeşte creierul şi face să-mi înflorească inima?“. Guayaba parfumează poezia cubaneză din momentul în care, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Manuel Justo de Rubalcava îşi scria poemul „Silva cubana“: „Mai suavă decât para / în Cuba e minunata guayaba / cu gust linguşitor / dulceaţa ei e pretutindeni lăudată / căci potoleşte foamea şi totodată setea“. Mult mai târziu, în secolul XX, compatriotul său José Lezama Lima descria ananasul „lumină congelată“, în vreme ce romancierul Virgilio Piñera spunea că aroma acestui fruct cu coajă rugoasă putea opri pasărea în zbor.

Chiar dacă par modeste sau comune, fructele au avut mereu savoarea descoperirii. După eoni în care s-au copt în izolare, fără legătură cu restul lumii, despărţite de mii de kilometri de apa oceanelor, începând cu secolul al XVI-lea şi-au început expansiunea globală. „Există copaci de mii de feluri, toţi au fructe şi toate sunt parfumate“, nota Cristofor Columb în jurnalele sale. „Sunt omul cel mai trist de pe lume pentru că nu le recunosc.“

Descoperirea Americii a pus capăt fracturii continentale de 60 de milioane de ani şi astfel a micşorat planeta. Graţie călătoriilor transoceanice, emisferele, Lumea Veche şi Lumea Nouă au devenit mai omogene, iar odată cu ele şi gusturile. În 1972, geograful american Alfred W. Crosby a numit acest eveniment crucial din istoria ambientală „Schimbul lui Columb“, un fenomen fără precedent care a declanşat o explozie ecologică: începând cu anul 1492, mili­oane de oameni s-au mutat de pe un continent pe altul. Religii, idei, mode, limbi, boli au invadat noile pământuri, secerând totodată viaţa a unei cincimi din populaţia lumii. Una dintre modificările majore ale naturii a fost totuşi transferul – deliberat sau accidental – unor plante şi animale care au alterat pentru totdeauna ecosistemele şi practicile culturale din Europa şi din America, dar şi din Africa, Asia şi Oceania. „Pentru ecologişti, schimbul lui Columb reprezintă evenimentul cel mai important de la moartea dinozaurilor“, subliniază ziaristul Charles C. Mann, autorul cărţii 1493: istoria nouă a lumii după Columb.

Această răsturnare biologică a avut profunde efecte gastronomice. Ardeiul iute (chili) a produs curryul din India, paprika în Ungaria, kimchi în Coreea. Ananasul a devenit simbolul bogăţiei, exotismului şi luxului extravagant. Tomatele – numite în 1554 de către botanistul toscan şi medic imperial Pietro Andea Mattioli pomi d’oro (mere de aur) – au devenit parte a identităţii italiene şi a altor ţări mediteraneene. Cartofii, batatele (cartofii dulci), porumbul, fasolea şi mandioca (sau yuca) au alimentat stomacuri şi regate întregi. Iar tutunul, cauciucul, vanilia şi cacao şi-au zămislit propriile imperii. „Unirea continentelor a fost condiţia necesară care a dus la explozia populaţiei din ultimele două secole şi în mod cert a jucat un rol important în Revoluţia Industrială“, semnalează Crosby.

Totuşi, aşa cum aminteşte istoricul britanic Felipe Fernández-Armesto, aceste introduceri nu s-au făcut fără rezistenţă, mai ales în cazul culturilor exotice şi al fructelor crude care iscau suspiciuni din partea multor europeni: în Evul Mediu şi în Renaştere, n-au lipsit medicii care să le considere periculoase pentru sănătate. Abia la finele secolului al XVIII-lea, graţie cercetărilor asupra istoriei naturale din Iluminism şi apariţiei pomologiei (studiul culturii fructelor), au început să fie văzute drept ceea ce sunt: alimentul cel mai uşor şi sănătos pentru dieta omului.