Hoțul de artă, de Michael Finkel

„Estetica este mai presus de etică.“ Oscar Wilde

Două miliarde de dolari. Atât valorează obiectele de artă pe care le-a furat. Dintr-o dependență stranie, cu o perseverență neînduplecată.  Connaisseur rafinat sau vandal? 

Stéphane Breitwieser, un tânăr cu alură victoriană și aer de gentleman, este cel mai prolific hoț de lucrări de artă al tuturor timpurilor. Nu a furat ca să câștige bani, ci doar ca să elibereze arta. Întotdeauna la lumina zilei, din muzee uriașe sau mărunte, din castele sau case memoriale, numai în timpul programului, discret, silențios, sub ochii agenților de securitate, singur sau asistat de prietena lui, doar cu un briceag elvețian mânuit cu iscusință, fără să distrugă nimic, fără urme, fără remușcări. Și fără să fie prins, timp de șase ani.

Cranach, Bruegel, Boucher, Watteau, Goyen, Dürer – atât de mulți, încât cele două camere păreau un uriaș vârtej de culori, amplificat de strălucirea fildeșului, adăugat la sclipirea argintului, înmulțit cu puterea aurului. Picturi în ulei, în principal din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, rea­lizate de maeștri ai stilurilor Renașterii târzii și Barocului timpuriu, cu detalii savuroase și pline de mișcare și viață. Portrete, peisaje, peisaje marine, natură moartă, alegorii, scene rustice, scene bucolice. Expuse de la podea până la tavan, de la stânga la dreapta, dintr-o cameră în alta. Aranjate tematic, geografic sau după capriciul de moment.

Un iconostas din lemn, un platou de alamă, o cutie a milei, un vitraliu. Borcane de farmacie și plăci de jocuri de socie­tate din alte timpuri. Un alt grup de sculpturi din fildeș. O vioară, un corn, un flaut, o trompetă. Alte piese erau stivuite pe fotolii, sprijinite de pereți, în echilibru pe pervazuri, îngrămădite pe mormane de haine, strecurate sub pat și dosite în dulap. Ceasuri de mână, tapiserii, halbe, pistoale cu cremene, cărți legate manual și mai multe statuete din fildeș. Un coif de cavaler medieval, o statuie din lemn a Fecioarei Maria, un ceas de masă cu pietre prețioase, o carte de rugăciuni ilustrată, din Evul Mediu.

Platouri din porțelan, boluri, potire, cupe, o splendidă corabie de război – extravagantă, din argint masiv – arme medievale, un coif de cavaler, două vaze Gallé, șase ceasuri de buzunar din aur, o clepsidră, alt ceas de masă, sculpturi în lemn, piese de ceramică, un tablou în ulei pictat pe foiță de cupru și nenumărate piese din fildeș, printre care o uluitoare sculptură: Adam și Eva.

Pentru a afla povestea lui Stéphane Breitwieser mi-a trebuit mai mult de un deceniu de muncă intermitentă. I-am cerut prima dată un interviu în 2012, trimițându-i o scrisoare personală prin intermediul companiei care i-a publicat cartea, Confesiunile unui hoț de artă. La acea vreme, Breitwieser nu mai vorbise cu niciun jurnalist de șase ani și nu mai acordase niciodată un interviu unui american.

Au trecut mai bine de doi ani până când mi-a răspuns cu o notă scurtă, scrisă cu cerneală albastră, în care mă întreba ce doream să știu despre el. În intervalul dintre scrisorile noastre, mă mutasem, împreună cu soția mea, Jill, și cei trei copii ai noștri, din munții statului Montana în sudul Franței, un vis de-o viață care nu avea nimic de-a face cu Breitwieser, ci cu dorința noastră puternică de trăi în cu totul altă limbă și cultură. Răspunsul lui Breitwieser, pe care l-a trimis prin poștă în Montana, a călătorit înapoi peste Atlantic la adresa noastră din Franța, adus de un prieten care ne colecta corespondența. Breitwieser și cu mine am mai schimbat câteva scrisori, fiecare cu un ton din ce în ce mai plăcut și mai familiar.

În mai 2017, la patru ani și jumătate de la scrisoarea mea inițială, Breitwieser a fost în sfârșit de acord să ne întâlnim ca să luăm prânzul – deși numai pentru o discuție introductivă, fără carnetul meu de notițe sau reportofon. Am luat trenul de mare viteză de la Marsilia spre nord până la Strasbourg, un drum de patru ore. Apoi am închiriat o mașină și am străbătut minunatele dealuri înverzite ale Alsaciei, delectându-mă cu cireșe cumpărate de la o tarabă de pe drum, până la vechiul oraș roman Saverne. La sugestia lui Breitwieser, ne-am întâlnit la Taverne Katz, un restaurant situat într-o casă alsaciană istorică, decorată cu lemn aparent, construită în 1605 și plină de artă locală. Ne-am adresat unul altuia în franceză.

La început, Breitwieser a fost tăcut și precaut. Oamenii de la mesele alăturate, spunea el, ne-ar putea auzi conversația, așa că ne-am limitat la subiecte inofensive, cum ar fi locurile lui preferate pentru drumeții, oamenii despre care scrisesem până atunci și filmele care ne plăceau. Dar, după o masă prelungită în care a savurat baeckeoffe alsacien, o tocană tradițională de carne de vită, porc, berbec și cartofi, precum și câteva pahare de Coca-Cola – nu l-am văzut niciodată pe Breitwieser bând alcool –, a devenit din ce în ce mai relaxat. În cele din urmă, a fost de acord să-mi acorde o serie de interviuri oficiale. Pentru discreție, Breit­wieser a propus să vorbim în camera mea de hotel.

De fiecare dată când Breitwieser intra în camera de hotel pe care o rezervam, examina mai întâi tablourile de pe pereți. Se apropia mult de lucrări, cu ochii mari, ușor încruntat – o privire pe care ajunsesem să o cunosc bine. Breitwieser avea o memorie fantastică în privința detaliilor jafurilor proprii și cunoștințe impresionante, de autodidact, despre artă în general.

– Asta e o reproducere după Jean Tinguely, a spus odată, examinând o mâzgăleală colorată și nesemnată din camera mea de hotel. Nu e stilul meu, a adăugat el, strâmbându-se.

Nefiind familiarizat cu acest nume, am deschis laptopul și am constatat că avea dreptate: Tinguely este un artist elvețian de secol XX, cunoscut mai ales pentru sculpturile lui pline de forță. Mi-am închis computerul și l-am 

lăsat pe biroul din camera de hotel, în caz că aveam nevoie să mai caut ceva, și am început interviul. Camera de hotel era micuță, cu un singur scaun, pe care s-a așezat el. Eu am folosit suportul de bagaje pe post de taburet. Între noi se afla un birou.

Prefer să păstrez contactul vizual în timpul unui inter­viu și să folosesc reportofonul meu digital pentru a înre­gistra conversația, dar îmi iau și notițe, observând în scris reacțiile nonverbale, cum ar fi gesturile și expresiile de pe chip. În mijlocul unei serii de întrebări pe care i le puneam ca să reușesc să pricep cum putea Breitwieser să fure cu atâta îndemânare în timp ce se aflau oameni în apropiere, o abilitate pe care tot nu izbuteam să mi-o explic, el a întrerupt conversația și m-a întrebat: 

– Așa, ai văzut?

– Ce să văd? 

– Ce am făcut.

– Nu, am răspuns. Ce ai făcut?

– Uită-te prin cameră.

Nu părea nimic nelalocul lui în camera înghesuită de hotel. 

– Îmi pare rău, am spus în cele din urmă. Nu văd nimic ciudat.

Breitwieser s-a ridicat de pe scaun, s-a întors cu spatele la mine și și-a săltat cămașa. Acolo, vârât parțial sub cureaua de la pantaloni, se afla laptopul meu. Îl luase în clipa în care îmi coborâsem privirea ca să notez ceva. Pur și simplu nu-i observasem absența. Atunci i-am înțeles brusc și visceral îndemânarea de hoț.

În total, în câteva zile, Breitwieser și cu mine am petrecut aproximativ patruzeci de ore împreună, incluzând interviuri, vizite la muzee și biserici din care furase cândva, câteva plimbări lungi și două excursii de o zi întreagă. În plus, am asistat la cel mai recent proces al lui, intentat pentru că vânduse artă furată, în 2023 – la unsprezece ani 

după ce îi trimisesem prima scrisoare. Am fost împreună, în martie 2018, la Casa Rubens din Belgia, mai mult de opt sute de kilometri dus-întors, unde a revăzut statueta cu Adam și Eva după douăzeci și unu de ani, o călătorie pentru care mama lui îi dăduse bani de benzină. Eram cu Breitwieser când a furat broșura de prezentare a muzeului din magazinul de suveniruri al Casei Rubens.

În timpul acelei călătorii, în drum spre Belgia, am oprit la un popas de pe autostradă pentru a merge la toaletă. La intrare era un mic turnichet. Costa șaptezeci de cenți intrarea, dar era nevoie de suma exactă. Popasul era aglomerat, oamenii intrau și ieșeau încontinuu. M-am căutat în buzunar să văd dacă găsesc monedele potrivite, în timp ce Breitwieser, sincronizat perfect, s-a vârât atletic pe sub turnichet și a apărut pe partea cealaltă, rapid ca fulgerul, cu îndemânare și grație. Nimeni în afară de mine nu a părut să-l observe.

Breitwieser s-a uitat spre mine și mi-a făcut semn cu capul ca să-l urmez pe sub turnichet. Am vrut, dar am avut senzația că o să mă blochez și că o să fac o scenă sau că o să mă trezesc cumva surprins penibil furișându-mă în toaletă. Pur și simplu nu aveam curajul să încerc și nu puteam concepe să încerc așa ceva, dar nu aveam bani mărunți. M-am îndreptat spre casieria de la magazinul cu sandviciuri ca să schimb, în timp ce Breitwieser se întorcea deja de la toaletă.

Nu am reușit niciodată să vorbesc cu Mireille Stengel, mama lui, în ciuda faptului că i-am cerut să ne vedem în mai multe rânduri, deși Breitwieser m-a informat că permisiunea tacită a mamei lui era singurul motiv pentru care mă întâlneam cu el. Doamna Stengel citise traducerea în franceză a uneia dintre cărțile pe care le-am publicat. „I-a plăcut“, mi-a spus Breitwieser. „Se ferește foarte mult de jurnaliști, dar i-ai făcut o impresie bună.“ Și și-a dat acordul ca fiul ei să stea de vorbă cu mine.

Nici Anne-Catherine Kleinklaus nu a dorit să discute cu mine și nici nu a răspuns la vreuna dintre cele trei scrisori pe care i le-am trimis. Doar o mână de persoane care o cunosc mi-au acordat un interviu. Avocatul ei, Eric Braun, a stat de vorbă cu mine foarte deschis timp de câteva ore și m-a informat, de fapt doar în glumă, că, pentru că fusesem cu Breitwieser când luase broșura de la Casa Rubens, eram vinovat de complicitate și puteam fi acuzat de asta.

Avocatul lui Stengel, Raphaël Fréchard, a vorbit de bunăvoie cu mine, și în timp ce făceam un reportaj în Elveția, pe urmele câtorva furturi ale lui Breitwieser însoțit de Anne-Catherine, am petrecut o zi cu Jean-Claude Morisod, avocatul lui Breitwieser la procesul din Elveția. Morisod mi-a permis să împrumut câteva cutii cu documente detaliate din proces.

Roland Meier și Alexandre von der Mühll, ofițerii de poliție elvețieni care au extras toate mărturisirile de la Breitwieser, mi-au acordat interviuri solide. Von der Mühll mi-a arătat și înregistrările camerelor de supraveghere pe care le obținuse de la Muzeul Alexis Forel, unde Breitwieser înlăturase treizeci de șuruburi ca să fure un platou de servit, în timp ce Anne-Catherine stătea de veghe.

Vincent Noce, jurnalistul francez de artă care a scris în 2005 cartea despre Breitwieser La collection égoïste (Colecția egoistă), a vorbit cu mine de mai multe ori și mi-a oferit cu generozitate accesul la materialele pe care le adunase. Am vorbit și cu Yves de Chazournes, ghost writer-ul care a pus pe hârtie Confessions d’un voleur d’art (Confesiunile unui hoț de artă), și care a descris într-un mod plin de viață cum a petrecut zece zile lungi ascultând poveștile lui Breitwieser. Anne Carrière, editorul lui Breitwieser, a acceptat și ea să discute cu mine.

Cineastul elvețian Daniel Schweizer, care a încercat să facă un documentar despre acest caz (dar Breitwieser a anulat proiectul, căci avea puterea legală de a aproba sau refuza), mi-a trimis cu generozitate materialul la care lucrase. Acesta includea filmările de acasă cu Breitwieser și Anne-Catherine. Fostul prieten al lui Breitwieser, artizanul de rame de tablouri Christian Meichler, mi-a vorbit sincer și amănunțit despre el și într-o singură conversație i-a adus în discuție pe Einstein, Mozart, Napoleon, Goethe, Wagner și Victor Hugo.

Traducătorul profesionist Laurence Bry m-a ajutat să navighez prin sistemele juridice francez și elvețian și a tradus toate transcrierile procesului lui Breitwieser, precum și multe dintre interogatoriile ofițerilor de poliție și majoritatea interviurilor înregistrate. Breitwieser mi-a acordat în scris permisiunea legală de a examina lungul raport psihologic al psihoterapeutului elvețian Michel Schmidt.

Erin Thompson, profesor în cadrul Departamentului de Artă și Muzică de la John Jay College of Criminal Justice din New York, a vorbit despre puterea reacțiilor la frumosul de natură estetică și despre emoția intensă care însoțește uneori atingerea unei opere de artă. Natalie Kacinik, profesoară de psihologie la Brooklyn College, a emis câteva ipoteze înlegătură cu mentalitatea și motivațiile hoților de artă în general, și ale lui Breitwieser în particular. Julian Radcliffe, director al Art Loss Register din Londra, a răspuns detaliat la întrebările mele despre metodele de recuperare a operelor de artă furate. Pentru a obține o perspectivă asupra firelor nevăzute care leagă evenimentele din lunga istorie a infracțiunilor din zona operelor de artă, am discutat cu Noah Charney, fondatorul Asociației pentru Cercetarea Crimelor împotriva Operelor de Artă, editorul revistei The Journal of Art Crime și autorul mai multor cărți care mi-au facilitat cercetarea, printre care Stealing the Mystic Lamb, The Thefts of the „Mona Lisa“ și The Museum of Lost Art.

Geoffrey Gagnon, editorul executiv al revistei GQ, a redactat articolul pe care l-am scris despre Breitwieser pentru numărul din martie 2019. Matt Browne a verificat faptele pentru GQ. Riley Blanton a verificat faptele din această carte. Niciun nume sau detaliu de identificare nu a fost schimbat și nimeni, nici măcar Breitwieser, nu a avut vreun control editorial asupra informațiilor din carte.

Jeanne Harper, cercetător expert, mi-a oferit sute de docu­mente despre colecționarii obsesivi, sindromul Stendhal, legile care reglementează infracțiunile legate de operele de artă și o mulțime de alte subiecte. În scopul documentării cercetării, chiar am pus pe foc câte picturi în ulei, ieftine. Am aprins focul în curtea din spate a casei, în prezența copiilor mei, și am fost martor la fenomenul perlelor de foc care se scurgeau pe pământ.

Am citit o grămadă de cărți pentru a mă pregăti să scriu această carte. Printre lucrările valoroase despre infracțiunile legate de operele de artă se numără The Rescue Artist de Edward Dolnick, Master Thieves de Stephen Kurkjian, The Gardner Heist de Ulrich Boser, Possession de Erin Thompson, Crimes of the Art World de Thomas D. Bazley, Stealing Rembrandts de Anthony M. Amore și Tom Mashberg, Crime and the Art Market de Riah Pryor, The Art Stealers de Milton Esterow, Rogues in the Gallery de Hugh McLeave, Art Crime de John E. Conklin, The Art Crisis de Bonnie Burnham, Museum of the Missing de Simon Houpt, The History of Loot and Stolen Art from Antiquity Until the Present Day de Ivan Lindsay, Vanished Smile de R.A. Scotti, Priceless de Robert K. Wittman și John Shiffman, și Hot Art de Joshua Knelman.

Pentru mine, printre cele mai utile volume de teorie estetică se numără The Power of Images de David Freedberg, Art as Experience de John Dewey, The Aesthetic Brain de Anjan Chatterjee, Pictures & Tears de James Elkins, Experiencing Artde Arthur P. Shimamura, How Art Works de Ellen Winner, The Art Instinct de Denis Dutton și Collecting: An Unruly Passion de Werner Muensterberger.

Alte lecturi fascinante legate de artă includ So Much Longing in So Little Space de Karl Ove Knausgaard, Ce este arta? de Lev Tolstoi, Istoria frumuseții, editată de Umberto Eco, Istoria urâtului, de asemenea editată de Umberto Eco, A Month in Siena de Hisham Matar, Arta ca terapie de Alain de Botton și John Armstrong, Arta de Clive Bell, Despre sublim și frumos de Edmund Burke, Seven Days in the Art World de Sarah Thornton, The Painted Word de Tom Wolfe și Intentionsde Oscar Wilde – care include eseul „The Critic as Artist“, scris în 1891, din care a fost preluat mottoul acestei cărți.

În ciuda tuturor lecturilor menționate, nu am găsit niciodată hoți de artă care să se compare în mod real cu Breit­wieser și Anne-Catherine. Toți ceilalți, cu mici excepții, au făcut-o pentru bani sau au furat o singură operă de artă. Cuplul este o anomalie în rândul hoților de artă, dar există un grup de infractori pentru care jafurile pe perioade lungi în slujba plăcerii pur estetice sunt ceva obișnuit. În clasificarea păcatelor, Breitwieser și Anne-Catherine se încadrează în categoria hoților de cărți. Majoritatea celor care fură masiv cantități de cărți sunt colecționari fanatici, și au existat atât de mulți, încâtpsihologii i-au grupat într-o categorie specială. Se numesc bibliomaniaci. Acesta este tagma din care face parte Breitwieser.

Alois Pichler, un preot catolic neamț ajuns pentru o vreme în Sankt Petersburg, și-a modificat surtucul de iarnă adăugându-i un sac special în interior și a sustras peste patru mii de cărți din Biblioteca Publică Imperială Rusă, între 1869 și 1871. Stephen Blumberg, provenind dintr-o familie bogată din Minnesota, a furat douăzeci de mii de cărți din bibliotecile americane și canadiene. Duncan Jevons, un muncitor de la o fermă de curcani din Suffolk, a furat patruzeci și două de mii de cărți din biblioteci de-a lungul a treizeci de ani, începând cu jumătatea anilor 1960, ascunzându-le pe rând în servieta lui de piele uzată.

Hoțul de cărți preferat al lui Breitwieser este un coleg alsacian, Stanislas Gosse, un profesor de inginerie pasionat de volume religioase. Gosse a furat o mie de volume, în decurs de doi ani, dintr-o bibliotecă încuiată dintr-o mănăstire medievală. Încuietorile au fost schimbate de trei ori în timpul jafurilor, dar fără niciun rezultat, deoarece Gosse aflase, datorită lecturilor lui atente, de un culoar secret uitat în spatele unei biblioteci care făcea legătura cu o cameră din spate a hotelului de alături. A umplut valize cu cărți care i se păreau abandonate, murdare de excremente de porumbel, și a intrat și a ieșit din hotel pierzându-se printre grupurile de turiști. Gosse a curățat cărțile și le-a depozitat în apartamentul său. A fost arestat în 2002, după ce poliția a ascuns o cameră de filmat în bibliotecă, dar a executat doar o perioadă de probă. Stanislas Gosse este singurul hoț despre care Stéphane Breitwieser a vorbit vreodată cu un respect profund.