În numele lui Gucci. O dinastie made in Italy.

„CALITATEA RĂMÂNE MULT TMP DUPĂ CE PREȚUL A FOST UITAT.“ Aldo Gucci

A fost începutul unei povești de dragoste între Gucci și Hollywood, o poveste care rezistă și astăzi. Frank Sinatra era atât de entuziasmat că brandul avea să fie și în LA, încât și-a trimis secretara să-i cumpere o pereche nouă de mocasini înainte ca magazinul să fie deschis pentru public. John Wayne, Sophia Loren și Elizabeth Taylor au devenit clienți fideli, iar prestigiul oferit de celebrități – corect prezis de mama – a făcut minuni pentru afacere. Gucci a transformat Rodeo Drive într-o țintă obligatorie, în anii 1970 au apărut branduri ca Ralph Lauren și Yves Saint Laurent, iar în 1985 Chanel și-a deschis aici primul magazin din America.

Fosta actriță de Hollywood Grace Kelly – care a ignorat scenariul din Vacanță la Roma și s-a căsătorit cu prințul ei – avea să devină unul dintre clienții cei mai fideli ai companiei Gucci, atrăgând roiuri de paparazzi și mulțimi care o întâmpinau cu urale de fiecare dată când trecea pragul magazinului din Via Condotti, păzit de carabinieri. În timpul unei vizite la magazinul din Milano a cerut o eșarfă de mătase cu imprimeu floral. Prea stânjenit să refuze, unchiul meu Rodolfo i-a spus că erau în procesul creării unei asemenea game de produse și că ea va fi prima care va primi una. Eșarfa „Flora”, creată special pentru ea, a devenit un alt bestseller internațional care a ajutat la promovarea brandului Gucci în jurul lumii.

Una dintre îndatoririle lui Olwen pe când lucra pentru principesa Elisabeta a României, căsătorită apoi cu regele George al II-lea al Greciei, era să ridice produse de la magazinele exclusiviste pe care le frecventa principesa. Micuțul magazin G. Gucci & Co. din Via della Vigna Nuova, Florența, era unul dintre multiplele ei puncte de oprire, fiind totodată și locul în care l-a întâlnit prima dată pe tatăl meu, lăsându-se fermecată de el.

În primăvara lui 1927, prințesa Elisabeta a făcut o vizită neașteptată în magazin – singură, de data aceasta. Apariția unui membru al familiilor regale europene era întotdeauna o cinste (de exemplu, la Savoy, un clopot special bătea cu o asemenea ocazie), dar atunci nu prea existau motive de bucurie. Prințesa nu venise să cumpere ceva, ci ca să-și exprime o nemul­țumire. Domnișoara Price, angajata ei necăsătorită, față de care simțea o anume responsabilitate, avea o aventură secretă cu tata, i-a comunicat ea tăios bunicului meu.

– Scuze, signora, dar cum se face ca o doamnă atât de elegantă ca dumneavoastră să poarte o geantă Gucci contrafăcută?  a întrebat-o el zâmbind.

– Mi-a cumpărat-o soțul meu! i-a răspuns ea uimită.

Dând din cap în semn de compă­timire, Papà a mâzgălit ceva pe una dintre cărțile lui de vizită și i-a oferit-o. În nota lui scria: „Vă rog să-i oferiți doamnei o reducere de treizeci la sută pentru o geantă de umăr Gucci adevărată. Aldo Gucci.“

Patricia Gucci descrie ascensiunea faimoasei case de modă prin prisma bunicului său, Guccio Gucci, fondatorul Casei Gucci, și a tatălui său, Aldo Gucci, numit de președintele John F. Kennedy „Primul ambasador italian al modei“.

• • •

În ziua înmormântării tatălui meu simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare. Ca și cum globul pământesc continua să se rotească, iar eu rămăsesem cumva pe loc.

La douăzeci și șase de ani, cu mai puțin de o lună până să dau naștere celui de-al doilea copil, priveam desfigurată de durere și de sarcină cum îi era adus sicriul în biserica din Roma. Era prima înmormântare la care participam și ideea că întreaga lui ființă atât de vitală era închisă într-o cutie de lemn mi-a răpit și puținul echilibru pe care îl mai aveam.

Ținându-mă strâns de mânerele băncii, am aruncat o privire spre mama mea, Bruna, care stătea nemișcată lângă mine, cu ochii ei mari, căprui, ascunși în spatele unor ochelari de soare uriași. Era atât de pierdută în propria tristețe, încât nu-mi putea oferi alinare. M-am simțit singură pe lume – și nu era prima dată.

Adevărul e că ea și Papà au trăit în propria lor lume cu mult înainte să apar eu în viața lor. Încă din primele zile ale iubirii lor interzise, în anii 1950, legătura dintre ei a fost incredibil de profundă. Eu am fost copilul-surpriză al iubirii lor, trimisă de tata să mă nasc într-o altă țară, ca să evite un scandal.

Aldo Gucci, vizionarul creator al faimoasei case de modă, nu era un bărbat pe care să-l contrazici. Un om de afaceri și un deschizător de drumuri de un dinamism extraordinar, el a transformat mica firmă de genți de voiaj a tatălui său într-un fenomen global care a ajuns să simbolizeze eleganța stilului italian. Apoi, printr-o întorsătură dramatică a evenimentelor, a urmat declinul dureros și distrugerea moștenirii de familie pe care s-a luptat atât de mult să o păstreze. În ultimii cinci ani de viață, o serie de trădări amintind de tragedia Regelui Lear a culminat cu vânzarea afacerii, ducând în cele din urmă la moartea sa.

Dar pentru mine Papà nu a fost o persoană pe care să o judeci sau să o compătimești. Era doar tatăl meu chipeș, întotdeauna zâmbitor, învăluit într-un parfum distinctiv, care apărea brusc în viața noastră ca o pasăre exotică, în explozii dinamice și sonore. Înalt, suplu și în continuă mișcare, venea ca o furtună, umplând cu energie și bună dispoziție casa noastră altfel liniștită și statică. Un bărbat ca nimeni altul, el era vulnerabil, uman și departe de a fi perfect. Chiar dacă nu îl vedeam nici suficient de des, nici suficient de mult, el a fost liantul dintre mama și mine.

Acum el nu mai era și trebuia să facem față înmormântării lui. Și nu doar slujbei de o oră de la biserică, ci și drumului apăsător de trei ore până la mausoleul familiei Gucci din afara Florenței. Avea să fie o zi interminabilă, iar asta după câteva săptămâni lungi și dificile. Mama, tata și cu mine am stat împreună la o clinică medicală catolică așteptând finalul, dar fără să credem cu adevărat că el va veni.

În timp ce călugărițele pășeau ușor pe lângă noi, mama stătea la un capăt al patului, iar eu, la celălalt. Eram paznicii secretelor lui și gardienii adevărului său – cele două femei care îl cunoșteau pe adevăratul Aldo Gucci și care îl iubeau așa cum era.

Din clipa în care tatăl meu căsătorit a zărit-o pe „La Bella Bruna“ (Frumoasa Bruna), proaspăt angajată ca vânzătoare în magazinul lui de la Roma, și-a pierdut capul – și inima. Fata timidă de optsprezece ani avea să devină punctul de reper al tatălui meu și busola în funcție de care avea să-și conducă tot restul vieții. Pe parcursul celor trei decenii în care a traversat globul în lung și-n lat pentru a-și construi imperiul, Bruna era cea la care „Dottor“ Gucci – așa cum era adesea numit – revenea întotdeauna pentru sprijin și refugiu. Și tot ea a fost cea care l-a ținut de mână pe patul de moarte.

Tânăra frumusețe, a cărei înfățișare fusese comparată cu aceea a faimoaselor staruri italiene de cinema din era respectivă, a avut de plătit un preț mare stând ascunsă în toți acei ani. La fel și eu. Fiind un copil interiorizat, care a trebuit să se maturizeze rapid, am fost bulversată de izolarea lentă și tristă a mamei mele și de modul în care m-a exclus din cercul lor intim.

Povestea lor uluitoare părea de mult uitată în dimineața înmormântării sale, din ianuarie 1991, la Chiesa di Santa Chiara din nord-vestul Romei. Franco, șoferul tatălui meu, ne-a dus în tăcere la biserica modernă, de culoarea teracotei. Alăturându-ne mulțimii de oameni îndoliați, am urcat tulburate pe scările impresionante din piatră și am fost conduse spre locurile noastre, alături de angajați ai companiei și parteneri de afaceri sosiți din toate colțurile lumii ca să-și prezinte omagiile vestitului patriarh Gucci.

În cealaltă jumătate a naosului stătea Olwen, prima soție a tatălui meu, susținută de cei trei frați vitregi ai mei, Giorgio, Paolo și Roberto, de a căror existență nu am știut până la vârsta de zece ani. Cele două familii nu se aflaseră niciodată până atunci sub același acoperiș, iar atmosfera era glacială. Era, de asemenea, prima oară când o vedeam pe mama lor. Dacă m-aș fi gândit vreodată, cred că mi-aș fi imaginat-o ca pe o englezoaică elegantă, mai în vârstă, dreaptă ca o lumânare, bățoasă, îmbrăcată cu o bluză și un cardigan asortate cu perle. Era de fapt o doamnă micuță, bătrână, într-un scaun cu rotile, a cărei fragilitate fizică și psihică la vârsta de optzeci și unu de ani m-a șocat. Mama, încremenită de durere, nici nu părea să o observe.

Nu am conștientizat nici separarea clară dintre noi și cealaltă parte a familiei tatălui meu. Era o poziție cu care eram obișnuite. În acea dimineață amară, stând în clădirea aceea neatrăgătoare, nu puteam decât să-mi fac puțin aer vânturându-mi mâna deasupra copilului meu încă nenăscut și să mă întreb cum vom supraviețui fără protecția tatălui meu în fața furtunilor de familie. El nu mai era de mai puțin de o săptămână și, chiar dacă mama încă îl vedea în visele ei, ne simțeam amândouă lăsate cu totul în voia sorții.

Așa cum era de așteptat, Papà și-a pus toate lucrurile în ordine cu mult înainte să cadă în acea comă fatală. Și-a organizat propria înmormântare, încredințând apoi aranjamentele angajaților săi cei mai devotați. Urma să fie o slujbă simplă, fără flori și cu puține elogii.

Dornic să îi aducă un omagiu mamei, și-a scris propriul necrolog care urma să fie publicat după moarte. Aldo Gucci, a scris el, a lăsat în urmă pe soția sa, Bruna Palombo, și pe partenera sa, Olwen Price. Câteva ziare italiene au publicat fidel distincția dintre cele două femei, exact așa cum intenționase tatăl meu.

Ziarul New York Times, în schimb, nu a făcut-o. Publicat la două zile după moartea sa, necrologul a citat descrierea făcută de președintele John F. Kennedy: „primul ambasador italian al modei“. Articolul se termina cu propoziția: „În urma domnului Gucci au rămas soția sa, fosta Olwen Price, și cei trei băieți, Roberto, Giorgio și Paolo.“

Nicio mențiune despre mama sau despre mine.

Era o omisiune evidentă, probabil pusă la cale de cealaltă parte a familiei, dar nu puteam face nimic în privința asta. Nu puteam contracara nici celelalte lucruri dezagreabile scrise despre tatăl meu după dispariția sa. Din motive legale și pentru o perioadă lungă, am fost obligată să rămân invizibilă – așa cum și-au dorit-o alții –, fiindu-mi interzis să dezvălui ceva.

Până acum.

Douăzeci și cinci de ani mai târziu, aceasta este povestea niciodată spusă până acum – povestea tatălui meu, a mamei mele și a imperiului global creat de el care, la urma urmei, a dat formă vieților noastre.

Acum este povestea mea și a venit momentul să o spun.

Patricia Gucci, În numele lui Gucci