New! Arta de a dărui libertate

CA SĂ FII LIBER, TREBUIE SĂ ÎNȚELEGI

 „Libertatea e independența gândirii.“ EPICTET

 Sunteți de acord: indubitabil, pentru libertate a curs mult sânge și aproape tot atât de multă cerneală. Această mare preoteasă a existenței a fost analizată în toate sensurile și până în cele mai mici detalii și a fost interpretată de nenumărate spirite, culturi, epoci și religii. Ea a servit tuturor cauzelor și a animat toate chipurile. A fost, pe rând, tema de interes a filozofiei, a spiritualității, a politicii sau a psihanalizei. Despre libertate s-a spus totul și s-a scris totul. Dar... Suntem nevoiți să admitem că, până azi, libertatea a rămas un mister pentru fiecare dintre noi. De unde să începem ca să ne-o însușim și ca să ne bucurăm de ea? Din ce capăt ar trebui s-o abordăm, ca să ajungem la promisiunea fericirii? Ba aș fi tentată chiar să spun „la promisiunea sentimentului de ușurare“. Firește, am văzut că, între cuvinte frumoase și teorii complexe emise încă din noaptea timpului, conceptul de libertate a rămas abstract.

Totuși, când ne îngrijorăm în legătură cu posibilitatea de a ne recuceri libertatea, trebuie să ne amintim că singurele lanțuri din care, până la urmă, vrem să ne eliberăm sunt cele care ne fac rău, cele care ne rănesc fie trupul, fie spiritul, cele care împiedică sufletul să evolueze în pace. Evident, n-a existat om pe lume care să considere că fericirea e o închisoare din care trebuie să evadezi. Nimeni nu s-a întins pe canapeaua psihologului ca să-și evoce originea ataraxiei lui. Omul se vrea liber doar atunci când suferă pentru că nu e. Iar hotărârea de a nu mai suferi ține de alegerea de a nu mai suporta. Sau, cel puțin, de a aduce de partea ta toate șansele de a dobândi mult dorita liniște, în inimă și în spirit. Să fii liber ori să te simți liber înseamnă să descui lacătele sufletului, înseamnă să îndrăznești să fii tu însuți. Înseamnă să-ți înțelegi fricile, ca să le îmblânzești, și înseamnă să nu te mai temi de faptul c-ai putea s-o apuci pe o cale greșită. Înseamnă să-ți stăpânești îndoielile și să faci pace cu fantomele trecutului. Să fii liber înseamnă să te iubești îndeajuns ca să te revendici pe tine însuți. Înseamnă să nu te mai lași dominat de ceea ce nu alegi, fie că e vorba de alți oameni, fie că e vorba de o parte din tine. Să fii liber înseamnă să dai din întâmplare peste o carte dintr-o librărie și să hotărăști, în sufletul și în conștiința ta, să asculți muzica gândurilor pe care acea carte o naște.

LIBER SĂ FII TU ÎNSUȚI

 „Omul nu poate să fie liber dacă nu e sincer.“ ALPHONSE DE CHATEAUBRIANT, L’itinéraire vers la lumière divine 

Probabil că nu există minciuni mai groaznice decât acelea pe care ni le spunem nouă înșine. Și nu mă refer la adevăruri pe care alegem să le ignorăm când vine vorba să negociem cu conștiința noastră, ci la toate acele mici sau mari hotărâri pe care le luăm, știind că ele se opun dorințelor noastre profunde. 

Perioada copilăriei marchează procesul de învățare a supunerii și sufocă, în mai mică sau mai mare măsură, spiritele cu natură rebelă. Cu toții avem în șifonierul din amintiri o haină de coșmar pe care mama ne obliga s-o purtăm la școală, o haină cumpărată de ea, după gustul ei. O haină „șic“, fiindcă era la modă, aleasă din magazin fără să ni se ceară părerea. Apoi, cu corpul îmbrăcat și cu sufletul deghizat, intram în sala de clasă, nu foarte în largul nostru, dar constrânși „să dăm bine“, de dragul aparențelor. Așadar, cu toții am crescut înveșmântați în deghizări: fie ca să evităm conflictul cu ceea ce ni se părea a fi o autoritate, fie ca să nu riscăm să pierdem iubirea unei ființe adorate. An după an, cu toții am învățat să tăcem ca să ne conformăm mai bine. Am învățat să ne supunem altora, chiar mințindu-ne pe noi înșine. Și în acest fel am lăsat să se creeze o breșă din ce în ce mai mare între ceea ce afișăm și ceea ce suntem realmente. Ne-am lăsat ferecați în aparențe și în „ce-ar spune oamenii“. Am acceptat să fim nemulțumiți de noi înșine, să renunțăm la bucățele din sufletul nostru, ba chiar, foarte adesea, am ajuns să uităm să fim noi înșine. Ne-am pierdut libertatea de a fi doar ca să fim acceptați și iubiți. În ce mod curios funcționează persoana care se forțează să fie altcineva decât e doar pentru că nu iubește – suficient – ceea ce este ea în realitate... Ca să reușim să ne eliberăm de ceea ce nu suntem, trebuie să începem prin a pleca în căutarea a ceea ce eram înainte ca alții să ne modeleze după propria lor vrere. Trebuie să plecăm în căutarea propriului adevăr profund, care a fost îngropat sub ani de artificii și de constrângeri. Trebuie să ne găsim unicitatea profundă și să învățăm să ne iubim sub toate aspectele. 

REGĂSEȘTE-ȚI IDENTITATEA

 Să înveți să te cunoști, să pleci în căutarea propriului eu este o muncă de-o viață, e o trudă care ne impune să analizăm fără încetare tot ceea ce ne-a jalonat drumul deja parcurs, astfel încât să înaintăm mai bine și mai frumos pe drumul care ne-a rămas de parcurs. Firește, psihanaliza e mereu gata să ne dea o mână de ajutor, să ne servească drept ghid ca să ne găsim punctele necesare de ancorare și să identificăm mecanismele propriului subconștient. De la o problemă la alta, ea plimbă memoria prin episoadele cele mai ascunse ale trecutului și indică nodurile care s-au format pe firul anilor. În felul acesta, ne ajută să înțelegem ce am pierdut pe drum și să scoatem la lumină motivele și modurile în care, încetul cu încetul, singuri ne-am amputat propria libertate. Totuși, independent de binefacerile salvatoare ale canapelei psihanalistului, cu toții suntem capabili să ne dăm seama, spontan, ce ne face fericiți și ce ne face nefericiți. Privind drumul deja parcurs, cu toții putem să identificăm realizările de care suntem mândri: provocările și încercările depășite, diplomele obținute, bucuriile dăruite... Toate aceste fărâme de frumos ale existenței sunt tot atâtea luminițe care strălucesc pe drumul nostru interior. Cu toții trebuie să plecăm de la principiul că lucrurile care ne-au făcut să ne simțim împliniți nu reprezintă decât traducerea a ceea ce suntem cu-adevărat. Așa că merită să ne invocăm amintirile fericite: ele ne vor spune multe despre natura identității noastre, vor scoate în relief lucrurile la care aspirăm realmente și care ne fac să ne simțim împliniți la modul profund. 

CA SĂ TE IMPUI, TREBUIE SĂ TE PLACI SUFICIENT PE TINE ÎNSUȚI

 Mergând la un restaurant și citind meniul, putem să ezităm între două feluri de mâncare, dar până la urmă întotdeauna alegem ce ne place cel mai mult, fără să ne facem griji în legătură cu preferințele persoanei care ne însoțește. Nu ne temem c-am putea s-o vexăm comandând carne, atunci când ea adoră peștele. Nu ne pasă de opinia pe care acea persoană și-o formează în legătură cu gusturile noastre culinare, chiar dacă sunt complet diferite de ale ei. Asta întrucât scopul este să ne satisfacem propriile papile gustative, nu pe cele ale convivului. Optăm pentru o anumită mâncare în funcție de ceea ce corespunde perfect dorinței noastre și având certitudinea că relația cu convivul nu va fi afectată. De ce nu am proceda la fel și în cazul celorlalte alegeri pe care trebuie să le facem? Oare uneori nu e mai bine să ne asumăm riscul ca o persoană să nu ne placă decât să trăim în dezacord cu noi înșine? Asta nu înseamnă că eu propovăduiesc aici virtuțile egoismului, ci că, pur și simplu, trebuie să învățăm să ne iubim suficient ca să nu ne uităm pe noi înșine. 

ÎNVAȚĂ SĂ TE CUNOȘTI

Adesea, identitatea ne este revelată, iar caracterul ni se manifestă datorită experiențelor prin care trecem. Cu cât evenimentele vieții sunt mai numeroase, cu atât mai bine putem să ne cunoaștem reacțiile în raport cu ele: de fiecare dată, modul în care primim o situație, o gestionăm și o depășim ne permite să dobândim încă o fărâmă de libertate în relația cu noi înșine. Cu alte cuvinte, cu cât reușim să ne cunoaștem mai bine identitatea, cu atât mai ușor ne debarasăm de lanțurile interioare care ne încurcă, ne împiedică să avansăm. Situația seamănă cu aceea a unui mecanic care cunoaște pe dinafară întregul angrenaj al motorului, astfel că e capabil să localizeze problema dintr-o singură privire și s-o rezolve cât ai clipi. Véronique Aïache, Arta de a dărui libertate