New! Codul culorilor

La început, a fost roșul. Neanderthalienii, departe de a fi fost nătărăii din imaginea stereotipă populară, au fost probabil primele ființe umane care s-au desprins de monocrom. În urmă cu circa 64 000 de ani, în peșteri din actuala Spanie, neanderthalienii au pictat pe piatră linii roșii orizontale și verticale, sub forma unei scări. Cu 40 000 de ani în urmă, strămoșii noștri își pictau trupurile cu argilă roșie bine pisată. Între 35 000 și 15 000 de ani în urmă, oamenii pictau siluete – în special de bizoni – pe tavanul unei peșteri din Altamira, din nordul Spaniei. Bizonii au fost gravați în stânca necizelată și apoi, în mare parte, au fost pictați în sistem dicromatic, adică în roșu și negru. Culoarea roșie a fost obținută din oxizi de fier, precum hematitul; iar culoarea neagră, din cărbune. 

Pentru pictorii preistorici, să-și extragă culoarea neagră din cărbune nu era dificil. În schimb, să-și producă roșul era greu. Inițial, probabil că vopselele au fost obținute amestecând grăsime și sânge de la animale, salivă, apă și sucuri de plante. Dar, dându-și seama că acești pigmenți se estompau rapid, oamenii s-au îndreptat către minerale. Odată ce scoteau la lumină hematitul, unul dintre mineralele care se găsesc în abundență pe Pământ, strămoșii noștri trebuiau să-l spele, să-l filtreze și să-l piseze ca să rezulte o pulbere roșie fină. În continuare, au trebuit să descopere care aditivi – grăsimi de la animale sau oase zdrobite – aveau să lege vopseaua, s-o facă să adere la pereții de stâncă și să aibă proprietatea de a fi utilizată pe suprafețe mari. 

Oamenii preistorici au pictat mai întâi cu propriile degete, apoi au trecut la pensule din păr de animal și la creioane primitive făcute din bucăți de pigmenți. Uneori suflau culorile pe suprafața stâncilor prin tuburi de trestie sau prin oase goale de animale. Unii dintre artiștii aborigeni care au creat picturile Bradshaw, fantastica galerie de artă rupestră din Kimberly, vestul Australiei, care are o vechime de cel puțin 17 500 de ani, au apelat la pene ca să redea detaliile fine. 

Așa cum a remarcat Narayan Khandekar, expertul în conservare care se îngrijește de colecția de pigmenți Forbes de la Harvard: „Acești artiști alegeau culorile. Ei vânau și supraviețuiau în medii neospitaliere, totuși își acordau timpul necesar ca să caute culori și să le folosească astfel încât să spună poveștile pe care voiau să le spună. Așadar, în opinia mea, să subestimezi culorile înseamnă să subestimezi ce sunt oamenii.“ 

Nici acum nu știm cu certitudine ce povești au vrut să spună acești strămoși îndepărtați ai noștri. Și de ce. Oare picturile lor aveau o semnificație religioasă? Au fost ele un exemplu timpuriu de gândire magică, o ilustrare a ființelor pe care artiștii preistorici trebuiau să le omoare ca să aibă ce mânca? Sau poate înaintașii noștri încercau să găsească sensul lumii violente și imprevizibile în care animalele erau atât pradă, cât și pericol? Sau picturile lor au avut scopul de a coagula comunitățile, inspirându-i pe oameni să gândească și să acționeze împreună?

*

 Înainte de galben a fost auriul: nu un pigment în sine, ci o culoare metalică pură, folosită pentru a celebra divinul și regalitatea. Imaginile faraonilor erau împodobite cu aur, o substanță care, în Antichitate, în unele părți din Orientul Apropiat și Mijlociu, se credea că a căzut pe pământdin soare. Grecii împodobeau imaginile zeilor cu aur, iar romanii adăugau aur la statuile reprezentând zei și eroi. Caii cu pielea de aur de deasupra intrării bazilicii Sfântul Marcu, din Veneția, au stat cândva în hipodromul din Bizanț, orașul unde a fost perfecționată arta mozaicului cu foiță de aur. Moștenirea bizantină a bazilicii Sfântul Marcu e evidentă la interior, acolo unde mozaicul cu aur – la fel ca acela din vechile biserici din Roma, Ravenna, Palermo și Monreale – nu și-a pierdut nicio fărâmă din strălucire în decursul secolelor de când a fost creat.

În Italia prerenascentistă, pictorii îi înfățișau pe Iisus, pe Fecioara Maria și pe sfinți pe fundaluri acoperite cu foiță de aur – metalul acesta strălucitor și scump, care nu se degradează, fiind „decorul“ cel mai potrivit pentru aceste figuri sfinte. Chiar și atunci când estetica mai naturalistă a Renașterii a început să se facă simțită, artiștii au continuat să folosească aurul în picturile religioase. Giotto, preeminentul artist al Protorenașterii, și-a plasat tronul pe care șade Fecioara cu Pruncul pe un fundal din aur. Ulterior, artiști ca Lorenzo Monaco și Fra Angelico au creat retabluri aurite, în vreme ce Botticelli a adăugat tușe aurii în lucrarea Nașterea lui Venus. După acest moment, aurul a dispărut aproape cu totul din arta occidentală, el mai fiind utilizat pentru manuscrisele create în mănăstiri. Apoi, în debutul secolului XX, când a reapărut în tablourile lui Gustav Klimt, a început să simbolizeze senzualitatea și bogăția, îndepărtându-se de spiritual. Lucrarea saturată cu aur pe care Klimt a intitulat-o Portretul lui Adele Bloch-Bauer a fost vândută în 2006 cu 135 de milioane de dolari, la acea dată un preț-record pentru un tablou.