New! Culorile. Pasiune și mister, de David Scott Kastan & Stephen Farthing

De la Homer la Picasso și Vrăjitorul din Oz, de la John Baldessari, Van Gogh, Schilling, Giotto și Monet la Nabokov, James Joyce, Oscar Wilde și Marco Polo, de la Pissarro, Turrell, Chanel, Malevich, Frank Stella la  Arthur C. Clarke și Lord Byron, de la Kandinsky, Zola, Proust, Baudelaire, Borges, Rimbaud și Matisse la Henry James și Goethe, o carte despre lumina culorilor.

Viețile noastre sunt saturate de culori. Cerul de deasupra noastră e albastru (sau gri sau roz sau purpuriu sau aproape negru). Iarba pe care pășim e verde, deși uneori poate să fie și maro. Pielea noastră e și ea colorată, deși nu are exact culoarea care corespunde denumirilor pe care i le atribuim. Părul nostru e și el colorat, deși, inevitabil, odată cu trecerea timpului, culoarea lui se schimbă – alteori poate să se schimbe și datorită talentelor coaforului. Hainele noastre sunt și ele colorate; piesele de mobilier și casele noastre sunt, de asemenea, colorate. Mâncarea e și ea colorată; colorate sunt inclusiv laptele, cafeaua și vinul. Culorile sunt o parte ineluctabilă a modului în care noi, oamenii, experimentăm lumea – nu în ultimul rând fiindcă ele ne ajută să diferențiem și să organizăm spațiul fizic în care trăim, permițându-ne să navigăm prin el.

De asemenea, noi, oamenii, gândim în (sau poate că mai nimerit ar fi să spunem că gândim cu) culori. Culorile ne marchează existența emoțională și socială. Stările noastre psihologice sunt colorate: vedem roșu în fața ochilor, simțim o tristețe albastră, râdem până când ne îmbujorăm (deci obrajii devin roz) și adesea ne înverzim de gelozie, mai ales când ne uităm la cei care râd cu atâta poftă. Genul ne este indicat – poate chiar și modelat – de culori: pe bebelușii de sex feminin îi îmbrăcăm în roz, iar pe cei de sex masculin îi îmbrăcăm în bleu, deși cândva, în cursul istoriei, obișnuiam să-i înveșmântăm exact invers. Clasa socială are și ea designatori cromatici: există muncitorii roșii în obraji și există nobilii cu sânge albastru – deși adesea aceștia din urmă își declară sângele albastru ca o formă de rezistență în fața tuturor culorilor. Inclusiv a celei albastre. Lumea politică este demarcată tot cromatic: de exemplu, în America există state roșii și state albastre, iar partidele verzi, dedicate cauzelor legate de mediu, sunt de găsit aproape peste tot pe glob.

Dar, în ciuda omniprezenței culorilor, noi nu știm mare lucru despre ele. Niciun alt aspect important al vieții nu e mai complicat și mai puțin înțeles. Pur și simplu, nu prea avem habar ce sunt culorile. Sau poate că mai corect ar fi să spunem că nu prea avem habar unde sunt culorile. Ele par să fie „acolo“, reprezentând, indubitabil, o proprietate a obiectelor din această lume care sunt colorate. Însă oamenii de știință nu se pun deloc de acord, ciondănindu-se între ei cu privire la unde (cred ei că) sunt culorile.

Chimiștii tind să le localizeze la nivelul proprietăți­lor micro­fizice ale obiectelor colorate; fizicienii, în foto­receptorii ochiului, care detectează energia cromatică; neurobiologii, în procesarea neuronală a informației cromatice, procesare realizată de creier. Dezacordul savanților sau, mai exact, disonanța dintre cercetările lor pare să sugereze că misterioasele culori ocupă granița indistinctă dintre obiectiv și subiectiv, dintre fenomenologic și psihologic. Într-o formulare abruptă, chimiștii și fizicienii operează de o parte a graniței, în vreme ce fiziologii și neurobiologii operează de cealaltă parte. Filozofii, cel puțin aceia care se gândesc la problema ontologică a culorilor (cu alte cuvinte, ce sunt culorile?), funcționează în această schemă cam ca trupele NATO de menținere a păcii, care patrulează la granițe și, în principal, au succes doar când își mențin în mod clar neutralitatea, interesele lor nefiind deloc vrednice de atenție pentru disputanți.

Pentru artiști, natura științifică precisă a culorilor este mai mult sau mai puțin irelevantă. Ceea ce contează este aspectul culorilor (și prețul lor – un element care nu trebuie subestimat). S-ar putea spune așadar că artiștii sunt indigenii, populația nativă care, în mare măsură, e neinteresată de dezbaterile savante, dar care cultivă culorile, cu succes, de milenii, astfel asigurându-și supraviețuirea.

Noi, restul, care n-avem nicio miză profesională în această sferă, suntem, în principal, turiști cromatici. Ne bucurăm de ceea ce vedem, din când în când facem o fotografie în culori și, din fericire, nu suntem în niciun fel afectați de conflictele oamenilor de știință.

Lipsa unei înțelegeri coerente și unificate a culorilor demonstrează faptul că toate disciplinele individuale, care sunt preocupate de culori, studiază și rezolvă probleme distincte. Cuvântul „culoare“ funcționează diferit pentru fiecare dintre ele și este definit de fiecare dintre ele în moduri specifice, atent formulate, care reflectă și clarifică interesele disciplinei respective, cu toate că această abordare nu face decât să evidențieze cât de fracturată este înțelegerea noastră pe subiectul culorilor.