New! Iluziile artei. Ferestre deschise spre altă realitate, de Ingrid D. Rowland

Artiștii timpurii moderni luați în discuție în următoarele eseuri (paisprezece italieni și un grec care a stat o vreme în Italia) i-au luat pe acești scriitori antici drept călăuze în ceea ce considerau o palpitantă înnoire a artei în vremea lor, o Renaștere prezentată viu și detaliat de artistul și biograful Giorgio Vasari în cartea sa Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți (în care femeilor li se recunoaște talentul egal). 

Toți cincisprezece ar fi fost aproape sigur de acord în principiu cu Aristotel și Vitruviu că treaba lor era să imite natura. Michelangelo Merisi da Caravaggio afirma deschis vechiul crez. Cu prilejul unui interogatoriu la care l-a supus poliția romană în 1603, a descris astfel calitățile unui bun pictor, după ce își făcuse publică părerea proastă despre contemporanul său, artistul Giovanni Baglioni, prin poeme scandaloase:

„În ce mă privește, expresia «un om vrednic» înseamnă că acela știe cum să muncească bine, adică știe să-și facă treaba așa cum se cuvine; așadar, un pictor vrednic este cel care știe să zugrăvească bine și să imite bine lucrurile din natură.“

Dar cu cincizeci de ani mai devreme, Viețile artiștilor de Vasari retrogradaseră imitarea naturii la doar primul pas, fie el și esențial, în creația de artă adevărată: în prefața la cea de-a treia parte a biografiei sale colective, el susține că propriii săi contemporani au învățat (în urma unei vechi anecdote despre pictorul Zeuxis, care a înfățișat-o pe zeița Afrodita combinând trăsăturile cele mai potrivite ale mai multor frumoase modele umane) să obțină o sinteză a ceea ce era mai bun în natură, pentru a o depăși, în cele din urmă. Mozaicarilor din secolul al V-lea, autorii imaginii lui Hristos Mântuitorul din absida bazilicii romane Sfântul Ioan din Lateran, li s-a arătat, din câte se afirma, Iisus Însuși, ceea ce a asigurat asemănarea dintre icoană și El, iar despre Sfântul Luca se spune că ar fi beneficiat de același fel de intervenție celestă pe când picta o icoană a Sfintei Fecioare, în schimb artiștilor de la începuturile epocii moderne nu le rămânea decât să reprezinte ființe și fenomene transcendente extrapolând acele viziuni din realitatea concretă a materialelor cu care lucrau și a lucrurilor pe care le vedeau. 

Caravaggio și-a atras criticile folosind o prostituată de la Roma ca model pentru Sfânta Fecioară, însă orice pictor de Madone nu se putea inspira decât din figuri umane ori din alte lucrări ieșite din mână de om, cu speranța că 

inspirația avea să le asigure acea scânteie suplimentară de sfințenie. Inevitabil, opera lor se transforma în ficțiune.

Vederea spre Toledo a lui El Greco schimbă locul în care se găsesc clădirile orașului pentru a-i valorifica la maximum profilul pe un fond fantasmagoric de nori pictat fără îndoială după natură (la fel cum norii Romei sunt cu adevărat identici cu acei vălătuci în stil baroc din care ies valuri de bebeluși cu aripi), și tot el a recurs la aceiași incredibili nori din La Mancha ca să imagineze Paradisul. Ca hartă a orașului, Vedere spre Toledo induce în eroare, mințind în fapt pentru a sublinia poziția dramatică a orașului, între cer și pământ, un loc în care cerul poate coborî pe pământ sau, ca în Laocoonal lui El Greco, așezat pe fundalul cerului din Toledo, un erou antic își retrăiește moartea cumplită de lângă porțile Troiei.

Chemarea Sfântului Matei a lui Caravaggio îl reprezintă pe viitorul sfânt în mijlocul unui grup de vameși într-o tavernă întunecoasă, în momentul când Iisus și Sfântul Petru apar deodată în acel loc. „Vino după Mine“, îi spune Iisus, întinzând o mână – cui? Un tânăr în haine multicolore își apleacă fruntea; un coleg vârstnic cercetează atent prin ochelari o grămadă de monede. Matei, cu pălăria lui de catifea roșu-închis, arată cu degetul spre propriul piept, ca și cum ar spune, „Cine, eu?“, dar sub masa la care stau cu toții picioarele lui au răspuns chemării cu mult înainte ca mesajul să-i ajungă la creier. Îi putem vedea picioarele lui Matei deoarece Caravaggio a renunțat la un picior al mesei. În lumea reală, masa s-ar prăbuși la pământ. În lumea creată de Caravaggio, abia dacă băgăm de seamă: suntem prea absorbiți de dilema unui om obișnuit, a cărui minte rămâne în urma inimii.

Acestea sunt minciunile artiștilor: ferestre deschise spre alte categorii de adevăr.