New! Istoria culturală a lumii povestită de culori

O trăsătură definitorie a speciei umane este să caute și să cerceteze semnificații. De ele ne legăm trăirile, evenimentele de fi ecare zi și practic tot ceea ce ține de lumea din jur. Căutarea sensului guvernează întâlnirile și relațiile, motivează gândurile abstracte și susține tot ceea ce ține de artă și de cultură. Fabricăm semnifi cație clipă de clipă și zi de zi, deseori fără să fi m conștienți că o facem. Ori de câte ori deschidem gura să rostim un cuvânt, emitem un sens către lumea din jur. Un sens care ar putea exista doar în imaginația noastră, dar în care ne place să credem cu adevărat. De fapt, o fantezie convenabilă este de preferat unei existențe lipsite de sens.

De îndată ce am dobândit capacități cognitive, am dezvoltat un set de deprinderi – limbă, ritual, mit, religie, artă – spre a împărtăși semnifi cație unor vieți altfel insignifiante. Ele ne-au pus la dispoziție garanții că norocul poate fi invocat, că zeii sunt de partea noastră și, poate cel mai important, că viața continuă și după moarte. Încă de la început, culoarea a îndeplinit un rol central în toate aceste aspecte ale existenței. Cu zeci de mii de ani înaintea primelor picturi rupestre, oamenii excavau, prelucrau și făceau schimb de pigmenți roșii, și-i aplicau pe corp și îi împrăștiau în morminte. Culoarea sângelui a devenit unul dintre primele simboluri ale umanității – o metaforă a vieții, a fertilității și a virilității; îi susținea pe cei vii și se presupunea că îi poate readuce la viață pe cei morți.

La început, nu am avut de ales dintre prea multe culori. Mii de generații la rând, strămoșii noștri au avut la dispoziție doar câțiva pigmenți naturali: negru de fum, alb de calcit, ocru roșu și galben-pământ brun. Abia spre sfârșitul neoliticului au conceput noi coloranți: indigo (folosit în America de Sud încă din 4000 î. Hr.), vermillon (apărut în Spania, începând din 3000 î. Hr.), albastrul egiptean (sintetizat în Egipt, în jur de 2500 î. Hr.), purpura de Tir (obținută în Orientul Apropiat, cca 1500 î. Hr.), și purpura Han (inventată în China, cca 800 î. Hr.). Niciunul dintre aceste produse nu ar fi existat în absența unor instalații miniere ample, a unei mari forțe de muncă și a unor procese de prelucrare complicate – la rândul lor dovada importanței considerabile acordate culorii de fabricanții ei. Inevitabil, aceste culori au devenit simboluri de statut. Unii pigmenți costau cât produsele de lux, fi ind accesibili doar celor bogați și puternici.

Cu totul altfel stau lucrurile astăzi. Odată cu descoperirile științifi ce din anii 1850, au fost sintetizați milioane de compuși colorați. Există acum pe piață peste 40 000 de vopsele și pigmenți, iar noutăți apar aproape în fi ecare săptămână.1 Viața modernă este învăluită în culori care înainte erau fi e de neimaginat, fi e inaccesibile. Culorile sunt acum la îndemâna oricui și avem senzația că așa au fost dintotdeauna. Dar în urmă cu câteva secole, o cutie obișnuită de creioane colorate, cu nuanțele dispuse în curcubeu, ar fi produs extazul împăraților și alchimiștilor, în timp ce astăzi abia dacă mai stârnește interesul unui copil. Fabricanții de vopsele oferă o asemenea gamă de tente și de nuanțe, încât nici nu au mai rămas denumiri cumsecade pentru ele, ajungându-se la unele ca „somon-mort“, „sufl area-elefantului“ și „verde-vulgar“.

Culorile nu sunt, desigur, simple decorațiuni pentru suprafețe. Se infi ltrează adânc în viața noastră, ne marchează cuvintele, gândurile și simțămintele, integrându-se într-o rețea mai amplă de semnifi cații pe care specia umană o țese în jurul său. Milenii la rând, am folosit culorile ca limbaj universal ca să comunicăm idei de importanță fundamentală: cum să trăim și să iubim, de ce să ne temem și ce să venerăm, cine suntem și unde ne este locul, și ele ar putea fi cel mai puternic purtător de sens al nostru, deoarece ne vorbesc cu o voce atât de directă și de vie. Dar culorile nu transmit doar sensuri, ci creează și contextul în care există acele sensuri. Oscilând între natură și cultură, între experiență și înțelegere, mediază relația noastră cu lumea. Colorile se împletesc într-o prismă atotprezentă prin care vedem oameni, locuri și obiecte, care ne modelează în același timp și modul în care gândim și reacționăm față de tot ce ne înconjoară. La fel ca aerul pe care îl respirăm ori apa în care plutim, ne contopim cu ele.

Însă trebuie să fi e limpede că povestea spusă aici nu se referă atât la culori, cât la noi, oamenii, la simbolurile pe care le plăsmuim și la preocupările care le inspiră. În această carte am apelat la șapte culori ca să înțeleg șapte interese cu rădăcini adânci. În aparenta beznă ne-am deslușit cele mai profunde temeri; în tonurile de roșu-lucios ale sângelui ne-am văzut refl ectate propriile vieți și trupuri; în soarele galben-orbitor ne-am întrevăzut, cu ochii întredeschiși, zeii cei mai puternici; iar în cerul și în marea ca azurul ne-am imaginat lumi de dincolo de orizonturile noastre. Am considerat suprafețele albe, imaculate modele de perfecțiune ale purității vizuale, morale și sociale, am glorifi cat purpurele sintetice ale secolului al XIX-lea ca jaloane ale progresului tehnologic și am făcut din miliardele de nuanțe de verde din natură embleme ale paradisului și reînnoirii. Am proiectat aceste speranțe, temeri și obsesii asupra culorilor într-o perspectivă de mii de ani. Istoria culorilor este așadar și o istorie a omenirii.

Vechiul termen egiptean pentru „culoare“ era iwn – care mai însemna și „piele“, „natură“, „caracter“ și „ființă“, fiind reprezentat în parte printr-o ieroglifă a părului uman. Oamenii acelei formidabile civilizații remarcaseră o asemănare frapantă între culori și fi ințele omenești. Pentru ei, culorile erau aidoma oamenilor – pline de viață, de energie, de putere și de personalitate. Acum înțelegem, după cum egiptenii nu puteau decât să simtă, cât de intim se împletesc cele două personalități. De fapt, culorile depend de cei care le percep. Fiecare nuanță văzută în jur este de fapt fabricată de noi, chiar în noi – în aceeași materie cenușie care dă formă limbajului, stochează amintiri, întreține emoții, modelează gânduri și stârnește conștiințe. Culoarea este pigmentul lucrurilor imaginate de noi, pe care le pictăm peste tot în lume. Mai mare decât oricare oraș, mai complicată decât oricare mecanism, mai frumoasă decât oricare operă de artă, s-ar putea să fi e cea mai măreață creație omenească dintre toate. JAMES FOX