Psihologia artei. Arta de a rezolva problemele cu artă, de Amy E. Herman

În căutarea de a înțelege competențele și performanțele de rezolvare a problemelor, specialiștii de la Universitatea din Pittsburgh au cercetat modul cum abordau studiul tinerii din colegiu. Au urmărit îndeaproape un grup de studenți la Fizică pe măsură ce parcurgeau patru capitole noi dintr-un manual de dinamică a particulelor newtoniene. Concluziile obținute au fost în concordanță cu mai multe cercetări făcute mai înainte asupra unor subiecți care ajunseseră să stăpânească matematici, chineză și chiar și actorie: cel mai mare succes l-au avut cei care s-au antrenat într-un proces de recunoaștere a noului teritoriu cuprinzând cât mai multe elemente la îndemână. Cu alte cuvinte, cei care s-au întrebat „De ce?“.

„De ce?“ este un instrument atât de util de reducere a complexității obligației de a lua decizii, încât revista Fast Company îi sfătuiește pe cei din afaceri să creeze o „cultură a lui de ce“. Aceeași recomandare s-ar putea ușor aplica guvernelor, familiilor sau oricărui grup de oameni. 

Pentru a exersa să vă întrebați „De ce?“, priviți pictura de pe pagina următoare, reprezentând un bărbat călare. Uitați-vă atent, urmărind fiecare detaliu. Întrebați-vă de ce a fost creat și ce credeți că semnifică.

Vă place?

De ce da, de ce nu?

Vă lasă un sentiment pozitiv ori negativ?

Ar putea fi aceste simțăminte asociate într-un fel oarecare cu teama ori dorința?

Reprezintă pictura ceva ce vă atrage sau ceva ce nu vreți să vedeți?

Titlul operei este Ofițer de husari și a fost creată de Kehinde Wiley, același artist care a pictat portretul oficial al fostului președinte Obama. Multe dintre lucrările lui Wiley reprezintă persoane de culoare în poze istorice, purtând haine moderne, pe fundaluri bogat decorate.

O copie a picturii a apărut în serialul FOX Imperiu, însă originalul este expus la Detroit Institute of Arts. Lucrarea, un ulei pe pânză, este în mărime naturală; la cei trei metri pe trei metri ai ei, ocupă un perete întreg. Este atât de plină de culoare și de frapantă, încât nu poate fi ratată. De câte ori mă aflu la Detroit Institute of Arts, stau în apropiere și urmăresc cu interes reacțiile vizitatorilor. Mulți o știu de la TV; aproape toți rămân surprinși.

Aud multe comentarii, de la „Mi se pare normal!“ până la „De ce trebuie să expună una ca asta aici?“ Cei cărora le place o văd ca pe o reprezentare pozitivă; ceilalți îi semnalează caracterul neobișnuit. Dar toată lumea este de acord că așa ceva nu prea vezi într-un muzeu.

Adjectivul politicos la care recurg cei mai mulți nonfani ca să o descrie este „jenant“. Când îi întreb din ce motive, răspunsurile variază. Nimeni nu a afirmat deschis că l-ar deranja că un negru este reprezentat în poziție de forță, dar aproape toți fac trimitere la subiectul picturii.

Oamenii spun că privirea bărbatului este agresivă, că ține în mână o armă mare într-un mod agresiv și că vestimentația lui lasă mult de dorit. 

– Urăsc pantalonii aceia lăsați, mi-a spus o doamnă. 

– De ce? am întrebat-o. 

– Deoarece sunt necuviincioși, mi-a răspuns după o clipă de gândire.

– Pentru dumneavoastră – am fost de acord –, dar în ce-l privește pe el? Credeți că bărbatului din pictură i se par necuviincioși pantalonii lui? 

– Cred că nu, a spus. 

– Și se îmbracă după cum îi place lui sau cum îi place altcuiva? 

– Cred că lui trebuie să-i placă, a acceptat ea. 

Un domn mi-a spus că îmbrăcămintea bărbatului era total aiurea. 

– De ce? l-am întrebat. 

– Pur și simplu. Prea neglijentă. Nu se potrivește. 

L-am rugat să-mi descrie toată îmbrăcămintea, în detaliu. 

– Poartă maiou alb și un soi de mantie purpurie atârnată de un braț. Are jeanși și centură – habar n-am la ce bun, atât timp cât cad pantalonii de pe el. Are marcă pe încălțări? Da, Timberland. Are bocanci Timberland. Nu cred că mărcile au ce căuta în obiecte de artă. Și la mâna stângă are ceas. Și o cravată la gât. Ce-i pe ea? Africa? De parcă ar mai fi nevoie să ne semnaleze...

– De ce vă deranjează cravata? am întrebat.

– Poate din cauză că au mereu o apariție atât de exagerată, toți rapperii și celebritățile astea, cu eșarfe uriașe la gât, încărcate de bijuterii și cu lanțuri de aur peste ele. E ridicol. 

– Credeți că lor li se pare ridicol?

– Probabil că nu.

– Dumneavoastră de ce vi se pare ridicol? am vrut să aflu. 

– Fac paradă de bogăție. Asta ne dau de înțeles, că sunt bogați. 

– Dar agenții de bursă nu vi se par ridicoli? l-am întrebat. Cu cravatele lor Armani? 

– Nu, mi-a replicat. 

– Păi cum să nu facă paradă de avere, purtând cravate de sute de dolari? 

– Da, probabil că fac paradă, a recunoscut. 

Nu era pentru prima oară când auzeam critici la adresa negrilor care poartă lanțuri masive din aur; există chiar și zicala deloc binevoitoare „Gold chains, no brains“. L-am întrebat pe interlocutorul meu de ce crede că poartă negrii coliere de aur, dacă nu cumva are o semnificație mai adâncă. Nu știa de ce. Atunci l-am întrebat dacă-i place actorul Mr. T. „Sigur, tipul e cool“, mi-a spus. I-am povestit apoi despre un interviu al lui Mr. T, pe care îl cheamă de fapt Laurence Tureaud, unde explică mulțimea bijuteriilor sale: „Port aur din trei motive. Unu, când s-a născut Iisus, de la Răsărit au venit trei înțelepți, aducând unul tămâie, celălalt mir și ultimul aur. Al doilea motiv pentru care port aur este că îmi permit. Iar cel de-al treilea este că simbolizează descendența mea africană. Când au venit strămoșii mei din Africa, eram prinși în lanțuri de oțel, la gât, la încheieturile mâinilor și la glezne. Eu am prefăcut oțelul lanțurilor în aur.“ 

Când intrăm mai adânc în subiecte care instinctiv nu ne fac plăcere, dacă ne întrebăm de ce – de ce nu ne plac? De ce există? De ce sunt așa cum sunt? –, începem să pricepem și, eventual, să ne deslușim prejudecățile și să ne deschidem mintea spre alte înțelesuri și spre valoarea temerilor, dorințelor și convingerilor altor oameni. 

Un alt vizitator mi-a spus că nu-i place lucrarea lui Wiley deoarece este, oarecum, exagerată: „Șaua din piele de leopard, calul sălbatic ridicat pe picioarele dinapoi, în vreme ce călărețul își păstrează calmul – e prea mult! Cât se poate de nerealist!“ 

Wiley se remarcă prin compozițiile sale anacronice, în care plasează un model de culoare contemporan într-o lucrare a vechilor maeștri ai picturii, un spațiu cultural din care negrii au fost excluși în istoria acestei arte. Tabloul din care s-a inspirat pentru Ofițerul de husari este Ofițerul de vânători din garda imperială, un tablou de aceleași dimensiuni, din 1812, al autorului lucrării Pluta Meduzei, Théodore Géricault, expus tot la Luvru. Priviți imaginea reprodusă pe pagina alăturată și remarcați detaliile. 

Călărețul, un bărbat alb, adoptă aceeași postură, pe o șa din piele de leopard, pe un cal cabrat. 

Vă place pictura? De ce da sau de ce nu? Sunt aceste motive identice sau diferite față de reacția la lucrarea lui Wiley? Distingeți vreun element ridicol ori ostentativ în opera lui Géricault? Vă determină să priviți altfel pictura lui Wiley? De ce da sau nu? 

Ca istoric al artelor, sunt prea conștientă că majoritatea subiectelor artei canonice, și în special imaginile eroice descriind războiul, reprezentau bărbați albi și erau create de bărbați albi. Sunt splendide din punct de vedere artistic, dar nu arată decât o parte din imaginea vechii lumi, care îi învăluie pe bărbații albi într-o aură nobilă, romantică. Eu consider că motivul pentru care inițial oamenii se simt stânjeniți văzând cum Wiley redistribuie negri în rol de eroi de prim-plan este ineditul acestei reprezentări, caracterul ei nou și neobișnuit. Cât se poate de firesc, însă ne obligă să ne întrebăm „De ce?“. Căutarea răspunsului ne poate ajuta să înțelegem mai bine fundalul și simțămintele care animă o parte dintre protestele de astăzi legate de rasă. 

Ar putea părea simplu, dar să te întrebi „De ce?“ nu este întotdeauna ușor sau plăcut. Am auzit pe mulți spunând că Wiley îi nemulțumește, nu pentru Ofițer de husari, ci din cauza altor picturi ale sale, mai controversate.

În 2012, Wiley a pictat lucrări care reprezentau femei de culoare care decapitau albe, fapt la care presa s-a întors cu prilejul dezvelirii portretului lui Obama. În două tablouri diferite, ambele intitulate Iudita și Olofern, o femeie de culoare în rochie lungă, pe un fundal floral, are un cuțit în mâna dreaptă și cu cealaltă ține de păr capul retezat al unei femei albe. 

Dincolo de realizarea artistică indiscutabilă a picturilor, subiectul ales avea darul să inducă neliniște. M-am întors la lucrarea originală pentru a reflecta de ce. Povestea biblică a Iuditei, care îl decapitează pe generalul invadator pornit să distrugă cetățile evreilor, a devenit subiect pentru nenumărate picturi și sculpturi, fiind deseori invocată drept exemplu de prim rang al ideii de „putere feminină“, temă iconografică tradițională în Renaștere și Baroc. Lucrarea din care s-a inspirat Wiley este Iudita ținând capul lui Olofern executată de Cristofano Allori în 1613. 

Wiley a omis-o pe servitoarea de lângă Iudita, lăsând toată greutatea compoziției asupra ei. La fel ca în original, nu există sânge ori alte urme pe cuțit – lama este parțial ascunsă în ambele versiuni – ori pe capul retezat din pictura lui Wiley. 

Detest violența, însă portretul original nu m-a tulburat niciodată din acest punct de vedere. Nu îmi induce o amenințare ori o neliniște. Nu mi-ar plăcea să mă substitui Iuditei, dar îi admir forța și curajul. 

Și atunci, de ce descrierea lui Wiley mă pune pe gânduri? Deoarece victima este nu un bărbat alb, ci o femeie albă? Deoarece se abate prea mult de la narațiunea biblică? 

Îmi întorc gândurile spre exterior: De ce și-a construit Wiley lucrarea în acest fel? Întrebat despre Ofițerul de husari, răspunsese cu propria întrebare: „De ce subevaluăm în continuare viața negrilor tineri?“ Revine cu același mesaj și în cazul Iuditei lui reimaginate, și anume că subevaluăm viața tinerelor de culoare? 

Pentru a ajunge la rădăcina propriilor simțăminte, revin în interiorul meu cu cea mai dificilă întrebare dintre toate: Nu cumva? Nu cumva subevaluez viața celor care nu sunt la fel ca mine, din zona mea de confort sau din imediata apropiere? Nu cumva îi tratez diferit, chiar dacă nu am această intenție în mod conștient? 

Amăgirea indusă de sentimentul propriului statut, al propriilor splendori ori generozități, supralicitarea propriei inteligențe, importanțe și conștiințe de sine, căutarea subconștientă a celor asemănători nouă – oricât de multe limitări ar impune –, nu sunt nici pe departe cele mai dăunătoare prejudecăți moderne. Ci prejudecata față de propriile prejudecăți.