New! Dicționar îndrăgostit de parfumuri, de Élisabeth de Feydeau

Latinescul per fumum, care se află la originea cuvântului „parfum“, desemnează ceea ce se produce prin intermediul fumului: purificarea prin fumigație și eliberarea unei fragranțe care ritmează viața spirituală și senzorială a oamenilor. Într-un context mai larg, cei vechi numesc „parfum“ orice miros bun mai mult sau mai puțin persistent, fie el natural (emis de o plantă, de o ambianță, de un animal) sau compus de om. Magia și misterul sunt constitutive parfumului, implicând astfel și o origine supranaturală, cum scrie, în secolul I, Pliniu cel Bătrân în Istoria naturală (cartea XIII, I): „[…] am vorbit despre arbori ale căror mirosuri sunt prețioase. Fiecare era în sine minunat; luxul le-a amestecat și a făcut din toate un singur miros: așa au fost inventate parfumurile. Cine e inventatorul? Nu ni se spune“. 

Cuvântul „parfum“, în sensul modern de „a impregna cu parfum“, apare târziu în limba franceză, căci nu găsim nici o mențiune a lui înainte de 1528. Începe să-și capete sensul actual în secolul al XVII-lea. Definiția specifică și contemporană din Dicționarul Academiei Franceze conține trei aspecte. Poate fi un miros sau o substanță agreabilă și penetrantă, de origine naturală sau artificială, lichidă sau solidă. Un parfum descrie de asemenea atmosfera delicată care înconjoară o ființă, un lucru, pentru a lăsa o amintire frumoasă. În fine, este o substanță aromatică, cu gust dulce, încorporată în băuturi, mâncăruri și deserturi.

În istorie, ocupă un rol esențial încă din Antichitatea cea mai veche. Sacru, estetic și medical în același timp, parfumul se asociază atât cu viața, cât și cu moartea, cu sacrul și cu profanul. Simbol al terapiei și al seducției, este un obiect de lux inconturnabil.

Cel mai important pentru parfum este să știi să-l alegi și să-l porți. Esențial nu e ce porți, ci cum porți, cu prezență, dar și cu discreție. Parfumul trebuie să-ți prelungească personalitatea, să te facă de neuitat; e mai valorizant să auzi „Ce frumos miroși“ decât „Ce parfum porți?“. Îți poți adapta parfumul după momentele zilei sau ale anului; te poți juca cu concentrațiile aceluiași parfum și, mai ales, poți stăpâni gestualitatea adaptată lui. În final, a te parfuma devine o întreagă artă care se dobândește în timp. Cu cât te cunoști mai bine, cu atât ești mai capabil să alegi parfumul care îți convine. Pentru cei care încă ezită, există „consultații personalizate“ pentru a-i ajuta să aleagă. În anii 1930, parfumierii făceau deja astfel de consultații parfumate, dar în scris, pornind de la un chestionar care apărea în revistele pentru femei. Una dintre întrebări, care mi se pare cea mai savuroasă, era: „Ce vârstă pare că aveți?“. E important, dacă ar fi s-o credem pe Gabrielle Chanel, care spunea: „Femeile poartă parfumurile care li se oferă! Trebuie să porți un parfum care-ți place, un parfum al tău“ (Claude Delay, Chanel solitaire, Gallimard, 1983). Și cu siguranță asta e cel mai important. Să te parfumezi ar fi de asemenea o formă de umilință, aceea de a accepta natura noastră umană, condamnată să exhale miasmele noastre. Chanel adaugă: „O femeie greșit parfumată înseamnă o femeie care nu se parfumează deloc, care e atât de pretențioasă încât crede că mirosul ei propriu e suficient. Ei bine, nu!“.

În principiu, sau mai prozaic spus, un parfum e, înainte de toate, un cuvânt care desemnează amestecul de concentrat, de apă și de alcool, oricare i-ar fi concentrația. Astăzi, unele mărci, din grija pentru transparență, ridică vălul de pe „secretul formulei“ care a prevalat de secole în această meserie și arată care sunt componentele concentratului care, asamblate, oferă senzația finală. Despre mărcile care refuză s-o facă și se opun se spune că sunt „parfumieri răi“, care își otrăvesc clienții cu ingrediente nocive, de preferință chimice! Unele prejudecăți au viață lungă. Despre un parfum nu poți spune tot adevărul.

Parfumul este titlul unui fabulos roman de Patrick Süskind, publicat în 1985 și adaptat pentru cinema în 2006. Am citit acest roman dintr-o suflare când a apărut în Franța, în 1986, și îmi amintesc încă greața pe care am simțit-o când am închis cartea, din cauză că respirasem mental prea multe mirosuri. Acest roman evocă extraordinarul destin al lui Jean-Baptiste Grenouille, care posedă un simț olfactiv ieșit din comun. Aventurile lui se desfășoară în Franța secolului al XVIII-lea. Grenouille, eroul romanului, înțelege să domnească asupra oamenilor prin stăpânirea nasului: „Căci mirosul era fratele respirației. El pătrundea în oameni în același timp cu respirația. Oamenii nu se puteau apăra de ea, dacă voiau să trăiască. Iar mirosul pătrundea direct în ei până la inimă și decidea categoric asupra atracției sau a disprețului, asupra dezgustului și dorinței, asupra iubirii și urii. Cine stăpânea mirosul stăpânea inima oamenilor“. De-a lungul vieții, Grenouille a practicat meseria de parfumier, mai întâi ca ucenic, apoi ca meșter. Parfumurile lui, a căror intenție este de a produce un efect îmbătător și seducător, îi aduc celebritatea și fac din el cel mai bun parfumier din Paris. Grenouille, această ființă monstruoasă, bestială, dar inodoră, înțelesese puterea mirosului și a parfumului în toate formele seducției.