New! Savoir-vivre imperial

Așa se face că la sosirea la Constantinopol a lui Pierre Gilles, la o sută de ani după victoria lui Mahomed al II-lea, Bizanțul nu numai că dispăruse ca instituție politică, dar erau greu de găsit până și urmele lui materiale. În anii de după 1453, clădirile și obiectele care definiseră imperiul erau neantizate, una câte una. Cea dintâi a dispărut icoana Hodighitria, simbolul protecției din partea Sfintei Fecioare și al acelei spiritualități vizuale atât de esențiale pentru identitatea bizantină. În timpul asediului de la 1453 se aflase în Mănăstirea Chora, ca să-i apere pe soldații de pe zidurile dinspre uscat, iar la scurt timp după năvălire fusese făcută bucăți de un otoman în căutare de pradă, care și-a dorit aurul și pietrele de pe ramă. Au urmat multe alte repere importante, căci Mahomed al II-lea a decis să renunțe la Adrianopol și să-și mute capitala la Constantinopol. Asta însemna remodelarea orașului pentru a deveni o reședință potrivită pentru sultan; multe dintre vechile clădiri au disparut, deoarece în anii ultimi, de sărăcie, ai imperiului, majoritatea marilor biserici, mănăstiri și palate ajunseseră într-o tristă stare de deteriorare. Biserica Sfinții Apostoli a fost demolată, fiind înlocuită cu Moscheea Cuceritorului, Fatih, între 1462 și 1470. Columna și statuia ecvestră a lui Iustinian au fost doborâte în anii 1540, pentru ca din metal să se poată turna tunuri: Gilles a mai avut ocazia să vadă câteva fragmente, chiar înainte de a fi duse la topitorie. Rămășițele Marelui Palat au fost îngropate sub Moscheea Albastră în 1609, iar palatul Vlaherne a dispărut, pur și simplu. Hipodromul s-a transformat în piață deschisă. Dar nu toate s-au pierdut. Otomanii au fost mulțumiți să poată utiliza clădirile încă funcţionale. Hagia Sofia fusese îngrijită până în ultimele zile și a putut ușor să fie reconvertită în moschee, prin introducerea unui mihrab care să indice direcția spre Mecca și adăugarea a patru minarete. Pantocrator și alte biserici mai mici au supraviețuit și ele, fiind folosite în alte scopuri, dar pierzându-și caracteristicile bizantine: decorațiunile figurative bogate care împodobeau tot spațiul interior.

A supraviețuit și moștenirea literară a Bizanțului, deoarece Constantinopolul fusese plin de biblioteci cu bogate fonduri de carte. În dimineața de 29 mai 1453, multe dintre aceste cărți au sfârșit pe foc, dar multe au și scăpat, fiind mai târziu căutate pentru achiziție de colecționari așa ca Pierre Gilles sau duse în apus de refugiați. Printre ele erau nu numai opere ale unor autori bizantini, fie ei Zosimus, Procopiu, Mihail Psellos sau Ioan Cantacuzino, ci și exemplare prețioase ale clasicilor greci, care fuseseră până în ultima clipă texte de studiu în învățământul superior. Era vorba de cele mai vechi exemplare complete din marii gânditori, oratori și dramaturgi ai antichității – Platon, Aristotel, Aristofan, Demostene și Lucian – opere care de secole nu mai existau în Occidentul creștin. În Italia, au fost citite, copiate și traduse cu pasiune de intelectualii renascentiști, care au pus la dispoziție în vederea tipăririi primele ediții ale clasicilor greci la începutul anilor 1500. Datorăm astăzi exclusiv bizantinilor supraviețuirea acestei moșteniri literare peste secole de prefaceri.

Biserica bizantină s-a salvat și ea din dezastru. În parte datorită faptului că Mahomed al II-lea știa că este în interesul său să mențină schisma dintre ortodocși și catolici, luând astfel bizantinilor ultima speranță că frații lor întru religie din Occident vor veni să-i salveze. Funcția de patriarh era vacantă în momentul când sultanul a cucerit Constantinopolul, iar el s-a îngrijit personal de numirea, la câteva luni după victorie, a unui ierarh selectat cu atenție, un personaj vestit pentru opoziția sa în fața oricărui compromis cu latinii. În acest fel, Mahomed le ușura supușilor săi creștini și acceptarea noii ordini: dacă otomanii erau necredincioși, măcar nu interveneau în credința strămoșească, așa cum făceau latinii. Astfel, deși împărații dispăruseră, patriarhul de la Constantinopol a continuat să fie în fruntea Bisericii Ortodoxe, autoritatea sa fiind respectată în Serbia, Bulgaria și Rusia, țările care inițial acceptaseră creștinismul de la Constantinopol. Așa stau și astăzi lucrurile și înființarea de comunități ortodoxe în vestul Europei, în America de Nord și practic în toată lumea asigură religiei statutul de cea mai vizibilă moștenire a Bizanțului. O biserică ortodoxă din Brooklyn, Sydney sau Londra va reflecta de cele mai multe ori stiluri arhitecturale și decorațiuni interioare bizantine. Iconostasul, care desparte altarul de spațiul principal al bisericii, este întotdeauna acoperit cu icoane ale lui Iisus Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților. În multe locuri, slujbele se țin în greaca arhaică, care ar fi fost înțeleasă și în Bizanț, sau în vechea slavonă, limba literară creată în secolul al IX-lea cu ajutorul lui Chiril și Metodiu. Cea mai directă prezență vie dintre toate este însă enclava monastică de la Muntele Athos, unde funcționează în continuare Marea Lavră, întemeiată în timpul domniei lui Nicefor al II-lea Focas, împreună cu altele lăcașe, înălțate mai târziu. Aceste mănăstiri reprezintă o legătură directă cu lumea pierdută a Bizanțului.

În ciuda acestor reflectări ale lui în lumea noastră, atât de mult din Imperiul Bizantin a dispărut cu desăvârșire, încât rămânem adesea cu impresia deprimantă că el a fost un eșec. De mult ori este comparat, nefavorabil, cu Imperiul Roman clasic, cel care l-a precedat, lăsând o moștenire atât de tangibilă în limbă, legislație și arhitectură, ca să nu mai vorbim despre seria de epopei hollywoodiene. Cuvintele citate mai sus ale lui David Erskine, colecționar de antichități scoțian din secolul al XVIII-lea, sunt tipice pentru acest gen de percepție negativă a Bizanțului. Comparația cu Roma este însă nedreaptă. Imperiul Roman a crescut pentru că a putut să-și copleșească vecinii, unul câte unul, grație populației sale abundente. A înflorit și s-a dezvoltat pentru că, odată întemeiat, hotarele lui au fost rareori atacate. Bizanțul, în schimb, a fost produsul unei lumi violente și nesigure, suferind peste o mie de ani de presiuni aproape constante la granițe și nenumărate invazii, asedii și războaie. În tot acest timp, imperiul a supraviețuit și și-a păstrat cultura și identitatea, în vreme ce de jur împrejurul lui lumea era în stare de mișcare continuă. Și a reușit să reziste nu transformându-se într-un stat mărginit, militarist, care să tragă obloanele și să adopte o mentalitate de asediat. Dimpotrivă, s-a străduit să folosească spre avantajul propriu marea de oameni care se revărsa mereu peste granițele lui, stârnind vrajbă între acele popoare, acceptându-le pe unele pe teritoriu, ca să-și crească puterea, și integrându-le în sistemul religios și în cultură. Așa se face că, dacă ar fi să cântărim care este cea mai deosebită moștenire a Bizanțului, aceasta s-ar putea să nu fie Ortodoxia sau păstrarea scrierilor Greciei antice, ci mai degrabă învățătura că tăria unei societăți constă în capacitatea ei de a se adapta și de a-i integra pe străini chiar și în cele mai ostile circumstanțe.

Jonathan Harris, Bizanţ, o lume pierdută