Promo! Seria de autor Alexander von Schönburg

Am venit pe lume infirm, vă rog să mă iertaţi că îmi deschid sufletul în faţa voastră, trupeşte îmi merge bine, slavă Domnului. Infirmitatea mea e mai degrabă de natură socială. Ca nobil, sunt apăsat de tot felul de particularităţi dobândite pe cale genetică, numai bune să îmi împovă reze viaţa în societatea noastră, a capitalismului târziu. Aristocraţia, trebuie ştiut, a descoperit legile geneticii cu mult înainte de human genom project. Anumite caracteristici fizice şi intelectuale, desigur, se transmit şi în lumea noastră din generaţie în generaţie. Dar cum noi am reuşit să ne manipulăm ADN-ul prin politica de contractare a mariajelor, unele trăsături specific au fost exacerbate. Iată câteva exemple de handicapuri moştenite genetic:

Indolenţa. Ne-am petrecut existenţa, de-a lungul generaţiilor, ca proprietari de pământuri şi de păduri. Asta înseamnă, pentru primul născut, o viaţă liniştită, la ţară, cu ieşiri ocazionale la oraş. O viaţă contemplativă. Doar fraţii lui mai mici aveau ocazia să vadă lumea – ca militari, diplomaţi ori feţe bisericeşti. Dar şi în instituţiile respective prudenţa, cu alte cuvinte indolenţa, a fost considerate mult timp o calitate necesară oricărei funcţii de conducere. Prin urmare, o consecinţă a acestor condiţii de viaţă bine conservată de secole este şi incapacitatea majorităţii nobililor de a-şi câştiga existenţa prin muncă. Odată cu industrializarea, ne-am pomenit catapultaţi în lumea modernă, fără să ne fi fost atribuit şi un rol anume. În veacul al XIX-lea, influenţa noastră cunoştea o nouă eră de înflorire, dar din secolul XX nu mai suntem la căutare.

Şi asta nu pentru că am fi trândavi, dar niciodată nu poţi să faci ceva fără pasiune şi entuziasm. Orice activitate desfăşurată cu scopul unic de a-ţi câştiga pâinea rămâne neatrăgătoare, şi vorbesc în numele majorităţii congenerilor mei. The purpose of the aristocracy is most emphatically not to work for money, după cum a stabilit Nancy Mitford în anii cincizeci. Iar dacă există obiecţii, gândindu-ne la nenumăraţii nobili implicaţi în instituţii bancare şi în case de licitaţie, vom recurge la răspunsul lui Evelyn Waugh, care completa teza prietenei sale, Mitford: You should have said, not that aristocrats can’t make money in commerce, but that when they do, they become middle-class. De fapt, nobilul de succes al epocii noastre a trecut în rândul clasei de mijloc. În schimb, nobilul care se ambiţionează să îşi conserve idealismul rămâne doar un outsider al societăţii.

Lucrurile nu stau mai bine nici în ceea ce priveşte capacităţile noastre intelectuale. Educaţia, cea care depăşea pragul unei percepţii sumare a circumstanţelor, era considerată bourgeois şi nimeni nu o încuraja, cel puţin în spaţiul cultural sud-est-european catolic, ca în familia mea, spre exemplu.

În eseul său Anatomia snobismului, Arthur Koestler a pus fenomenul tot pe seama atitudinilor moştenite: „Pe vremuri, literaţii erau scribi prost plătiţi, care, la rândul lor, proveneau tot din simpli sclavi, în vreme ce clasele sus-puse îşi vedeau de îndeletnicirile lor de căpetenii. Dispreţul la adresa ştiinţei, a înţelepciunii şi a inteligenţei, manifestat de înalta societate rămasă înţepenită în vechile ei tabuuri, răzbate ca un nemijlocit reflex din alte timpuri.“ În Anglia, unde marotele aristocraţiei au fost mai bine conservate decât pe continent, cuvântul cleverness a păstrat până astăzi un sens ofensator. Isn’t he clever rămâne cam cea mai josnică apreciere care poate fi făcută la adresa cuiva, în cercurile alese.

Când mă gândesc, ca scriitor şi jurnalist, la câţiva autori care au avut succes, unii mai mult, alţii mai puţin, deşi erau la fel de apăsaţi ca mine de arborele lor genealogic (marchizul de Sade, care nu era marchiz, ci conte, VIP-ul Harry Graf Kessler, molie de hermelină şi istoric amator, contele Corti etc.), îmi pierd orice speranţă că voi fi vreodată considerat un autor serios. Cel mai ameninţă tor exemplu de conte-scriitor este acela al unei rude îndepărtate, cu înclinaţii mistice, a cărei lucrare a inspirit versurile: „Şi când Domnul a răsuflat uşurat, pe contele Keyserling l-a creat.“

Dar pentru a păstra un just echilibru, să notăm şi că există, desigur, o seamă de trăsături ereditare mai puţin apăsătoare în viaţa cotidiană – spre exemplu, capacitatea de a fi altruist şi darul cavalerismului – care însă rămân, în orice caz, virtuţi fără prea mare însemnătate, după judecata stratului burghezo-mercantilo-dezideologizat care face jocurile în zilele noastre.

Dar, în mijlocul unei epoci în care oricine ajunge să creadă, stârnit de invidia şi de răutatea jurnaliştilor, că toată clasa politică se foloseşte de puterea dobândită în special pentru satisfacerea propriilor sale nevoi, în rândul intelectualităţii încep să încolţească din nou idei monarhiste. Nu de mult am stat de vorbă cu doi cunoscuţi jurnalişti de la importante gazete de nuanţă stâng-liberală, care doreau să afle de la mine, cu toată seriozitatea, care dinastie germană s-ar oferi să devină casă domnitoare, în cazul unei restaurări a monarhiei (constituţionale). Iar eu nu am avut niciun răspuns potrivit.

Singurul autor din Germania care tratează tema atitudinii distante a clasei politice burgheze este, de altfel, tot un nobil, Hans Herbert von Arnim, descendent al bine-cunoscutei Bettina von Arnim, obligat să se confrunte cu cel mai incomod reproş ce îi poate fi adus, mai exact cu acuzaţia de populism. Ceea ce mie, cel puţin, nu mi se poate imputa, în urma eforturilor mele de a-mi trata cititorii cu răceală.

Cel mai mult rămâne de luptat cu resentimentele burgheziei, care nici acum nu-i poate ierta nobilimii, pe care deşi a deposedat-o de putere şi de baza ei materială, şi a umilit-o repetat, nu a reuşit totuşi să o lipsească de vizibilitatea socială şi nici de nonşalanţa ei caracteristică. Iar clasa de mijloc urbană se străduieşte cu disperare să mimeze „viaţa frumoasă“, ne osândeşte să scriem manuale de bune maniere, dar nu reuşeşte să înveţe nimic din toate astea. De muncitori şi de ţărani, în măsura în care ei mai există, ne leagă mult mai mult decât de burghezia de la oraşe, care dictează asupra momentului (ceea ce se reflectă, de altfel, şi în obiceiurile alimentare: ea este clasa de mijloc avută, care se bucură să iasă ca să mănânce „fineţuri“, în timp ce muncitorii şi nobilii preferă semipreparatele). În speranţa că v-am întărit prejudecăţile faţă de nobili cu aceste rânduri, rămân al Dumneavoastră, cu salutări prieteneşti…

ÎNALTA SOCIETATE, de Alexander von Schönburg