New! Timpul simplității, de Dominique Loreau

BUNUL-SIMȚ ȘI CONFORTUL DIN CASĂ

În lucrarea sa Arhitectura fericirii, Alain de Botton arată că, în 1923, industriașul Henry Frugès i-a comandat lui Le Corbusier să-i construiască un număr de case pentru muncitorii săi. Arhitectul și-a pus geniul în serviciul modernității, operând cu suprafețe vide și descoperite. Dar Frugès a constatat că muncitorii săi aveau o cu totul altă perspectivă cu privire la interiorul de vis al locuințelor. Ei nu se bucuraseră niciodată de lux, de moliciuni și de rafinamente. Erau oameni care trudeau multe ore pe zi pe șantiere, îmbrăcați în salopete albastre. De vacanță aveau parte rareori. Veneau de la țară, acolo unde trăiseră în căscioare înconjurate de o mică parcelă de teren, și trăiau cu nostalgia acelui stil de viață. Așa că acum se întorceau în casele date de la uzină, care le aminteau de dinamismul industriei moderne, dar în care nu găsiseră ceea ce le lipsea la nivel psihologic. În câțiva ani, munci­torii lui Frugès și-au transformat casele construite identic, de tip cub, în spații private, fiecare cu un aspect diferit, dar care le aducea aminte de toate lucrurile de care munca la oraș îi privase. Muncitorii lui Frugès n-au apreciat deloc designul celebrului arhitect Le Corbusier. Iar povestea aceasta, din 1923, e și azi actuală. Oare seara, după o zi petrecută în birouri cu structuri hipermoderne și amenajări ce evocă viteza, economia și brutalitatea, nu preferăm să ne întoarcem în niște interioare confortabile, cu mobilier din lemn?

În legătură cu arta vieții cotidiene și cu aversiunea lui față de civilizația modernă, William Morris acuza nebunia vieții contemporane, care îi face pe oameni să uite de plăcerile simple. Și punea următoarea întrebare: să trăiești într-un imobil construit dintr-un munte de beton reprezintă oare scopul vieții? Adesea, interioarele actuale sunt de o modernitate banală, monotonă, sărăcită, în mod paradoxal, de grija de „a da bine“ și de a inspira, prin decorațiuni, traiul milionarilor sau al „poporului“. Așadar în designul lor nu se caută nici confortul, nici șarmul, ci semnele unui anume nivel social, ale unei puteri economice evidente. „Sunt foarte obosit. Ca și cum nimic din mine n-ar mai putea să simtă absolut nimic“, i-a explicat un bărbat medicului său. Acestui bărbat nici măcar nu i-a trecut prin minte că problema lui era reprezentată de traiul într-un apartament pentru care a făcut un credit pe treizeci de ani, un apartament aparent luxos, dar absolut inconfortabil, întrucât a fost conceput doar avându-se în vedere efectul vizual. Or, în arhitectură, utilitatea este însuși motivul de a exista al unui spațiu, astfel că o casă trebuie să fie utilă și să inducă o stare de bien-être. Arsène Alexander, critic de artă, respinge ideea conform căreia frumusețea sau reușita, în arhitectură, reprezintă o simplă chestiune de gust: el spune că există realizări arhitecturale „vii“ și realizări arhitecturale „moarte“. Primele posedă ceea ce el numește „o calitate fără nume“. O calitate care nu poate să fie numită, întrucât cuvintele nu pot s-o identifice și s-o reprezinte. Dar această calitate e mai precisă decât orice cuvânt! Ea este acea alchimie mereu singulară care organizează elementele unui spațiu–elemente umane sau non-umane – astfel încât fiecare să poată să se desăvârșească. În sens invers, un spațiu căruia această calitate îi lipsește își împiedică locatarul să-și elibereze energia, îi distruge simțământul vieții „trăite“ și distruge chiar și simpla posibilitate a existenței vieții, întrucât acest spațiu creează condițiile care-l împiedică pe locatar să fie liber, din toate punctele de vedere, adică îl împiedică să trăiască într-un interior fecund și nutritor. Prin urmare, trăind în locuințe ultramoderne și aseptice, mulți oameni ajung să sufere de boli cronice, cărora nu reușesc sub nicio formă să le identifice cauzele. Însă starea lor de iritare e reală. Și-atunci de ce nu vor să admită că locuințele lor sunt, pur și simplu, inconfortabile? Înainte de orice, o casă trebuie să aducă bucurie și să răspundă inclusiv nevoilor de care nici noi nu suntem uneori conștienți. În consecință, e indicat ca, în general, să tratăm cu prudență propunerile designerilor și, în locul acestora, să preferăm să ne gândim noi înșine la materialele și la amenajările interioare care ar fi cele mai potrivite pentru stilul nostru de viață. Viziunea unui arhitect, în ceea ce privește fericirea, nu e obligatoriu să coincidă cu a noastră. Și apoi, dacă vă cumpărați un apartament într-un bloc vechi, bucurați-vă dacă el nu a fost renovat: în felul acesta, veți putea să operați modificările care să convină gustului VOSTRU și nevoilor VOASTRE.

Dominique Loreau, Timpul simplității