Promo! Pachet Bizantin

Capitala sultanului otoman era, la mijlocul secolului al XVI-lea, unul dintre cele mai mari și mai bogate orașe din lume, pe străzile căruia se îmbulzea o populație care creștea rapid de peste 400 000 de oameni, centrul unui imperiu întins din Crimeea până la Alger. Numele oficial al orașului era Konstantiniyye sau Constantinopol, dar poporul îi spunea Istanbul. Suveranul, Suleiman Magnificul (1520–1566), a fost nu doar unul dintre cei mai însemnați comandanți militari produși de imperiu, ci și Calif al Islamului, prin urmare orașul se mândrea cu vreo trei sute de moschei, semne ale puterii lui spirituale, dar și lumești. Pe un deal din centrul orașului se construia o nouă moschee, uriașă și splendidă, cu patru minarete, care în final avea să dispună de un complex de școli, băi și spitale. Numită Süleymaniye, în onoarea sultanului care comandase înălțarea ei, moscheea se constituia în nucleul adecvat al capitalei liderului credincioșilor, cel mai puternic conducător musulman al acelor zile.

Un francez numit Pierre Gilles a sosit în metropola imperială în 1544. Educat în spirit clasicist și naturalist pasio­nat, Gilles fusese trimis de suveranul său, Francisc I, cu misiunea de a găsi vechi manuscrise și de a le aduce în biblio­teca regală de la Fontainebleau. În cele din urmă, a rămas aici mult mai mult decât intenționase inițial, deoarece după moartea regelui Francisc, în 1547, învățatul și misiunea lui au fost uitate și Gilles s-a văzut abandonat la Constantinopol, lipsit de mijloacele să călătorească spre casă. Trei ani mai târziu, ca să aibă din ce trăi, s-a înrolat ca mercenar în armata sultanului și a pornit în marș spre răsărit, într-o campanie împotriva persanilor. În perioada șederii sale silite la Constantinopol, a străbătut străzile orașului și a ajuns să-l cunoască foarte bine. Însă ceea ce l-a fascinat în primul rând nu a fost Constantinopolul contemporan. Sentimentul său era că nenumăratele moschei mărețe dădeau cetății un aspect și mai posomorât, la nivelul străzii. Ca om de litere de formație clasicistă, căuta mai degrabă urmele trecutului antic, când orașul era cunoscut sub numele de Byzantion. Spre dezamăgirea lui Gilles, vestigiile antice abia mai puteau fi ghicite, în schimb a fost tot mai captivat de cele din secole mai apropiate de prezentul său, din vremea când Constantinopolul fusese capitala unui imperiu creștin, nu musulman, când pe „coridoarele puterii“ se vorbea limba greacă, nu turcește. Contemporanii săi începuseră să numească acest organism politic defunct Imperiu Bizantin sau Bizanț și, cum el dispăruse definitiv cu doar un secol în urmă, urmele lui erau mult mai vizibile decât astăzi. Ori de câte ori i se ivea prilejul, Gilles căuta cu pasiune să descopere monumentele supraviețuitoare ale acelei lumi pierdute. Colinda deseori prin preajma celei mai evident bizantine dintre clădiri, impozanta fostă catedrală creștină Hagia Sofia (Sfânta Sofia, „Sfânta Înțelepciune“), care domină și astăzi centrul orașului, față în față cu palatul sultanului, Topkapî. Aflat undeva, lângă catedrală, a alunecat și a căzut într-un șanț, unde a descoperit un șir de șapte coloane misterioase, rămase în picioare. Unii i-au spus că ar fi fost o parte din fostul Mare Palat al împăraților bizantini, dar Gilles era convins că acelea erau rămășițele unui portic din jurul pieței principale a orașului, Augusteion. A coborât sub nivelul străzii și, urcat într-o barcă, a plutit printre coloanele masive ale unei cisterne subterane, sub acoperișul boltit, luminat doar de pâlpâitul torței ținute de el în mână. S-a cățărat și pe porticul ce marca partea de răsărit a Hipodromului, unde pe vremuri se adunau bizantinii ca să asiste la cursele de care trase de cai, de unde francezul a putut urmări, în depărtare, jocul delfinilor în apele Bosforului.

Dezvăluirea trecutului bizantin nu era deloc o operațiune ușoară, avea să constate Gilles. Un interes prea mare față de antichități ar fi avut darul să trezească bănuielile localnicilor. În această privință, locuitorii creștini ai orașului erau la fel de suspicioși ca și cei turci. Măsurătorile, o adevărată obsesie a lui Gilles, ar fi provocat cu siguranță denunțarea lui ca spion în fața autorităților. Și, odată ce atrăgeai atenția celor din jur, fără să vrei, singurul mod de a scăpa din bucluc era să le faci cinste cu vin. Vechile ziduri care apărau marginile de vest ale Constantinopolului de atacuri dinspre zona continentală erau destul de ușor de vizitat, iar Gilles reușea să măsoare cu pasul distanțele dintre fortificațiile interioare și cele exterioare. Hagia Sofia, în schimb, trebuia tratată cât se poate de circumspect, ea fiind atunci moscheea Aya Sofya, unde doar musulmanii erau priviți cu ochi buni. Gilles reușea să se strecoare înăuntru amestecându-se în mulțime, cercetându-i bolta maiestuoasă fără să atragă atenția. Cât despre măsurători, a trebuit să-l plătească pe un turc să le facă.

Indiferent cât de fascinante erau aceste vestigii ale trecutului, Gilles înțelegea că ele reprezentau doar o frântură din monumentele bizantine care împodobiseră odinioară spațiul constantinopolitan. Nenumărate biserici, mănăstiri și palate dintre cele menționate în textele literare atât de bine cunoscute lui dispăruseră pur și simplu. Știa că mai existase și un al doilea palat al împăraților bizantini, la Vlaherne (Blachernae), lângă zidurile din vestul cetății, dar nu reușise să-l localizeze. A căutat și Biserica Sfinții Apostoli, despre care se spunea că era depășită în grandoare doar de Hagia Sofia, dar nu a găsit nicio urmă, nici măcar a fundațiilor. Unul dintre monumente a fost demolat chiar în fața ochilor lui. Nu departe de Hagia Sofia, a văzut un picior gigantic, din bronz, ieșit din mijlocul unei grămezi de dărâmături. A fost tentat să-l măsoare, dar s-a abținut, de teamă să nu atragă atenția. Chiar și fără măsurători, și-a dat seama că piciorul era mai mare decât el însuși, în înălțime. Cercetând în continuare dărâmăturile, aparent nepăsător, a văzut și un nas lung de vreo douăzeci de centimetri și picioarele și copitele unui cal. Grație lecturilor lui, Gilles a știut exact despre ce era vorba. El era unul dintre ultimii oameni care vedea impunătoarea statuie ecvestră a împăratului Iustinian I, care vreme de o mie de ani stătuse înălțată pe un soclu din piața centrală a Constantinopolului bizantin. Împăratul era înfățișat călare pe armăsarul lui cabrat, cu mâna dreaptă ridicată poruncitor, în semn de avertisment pentru dușmani, și ținând în cea stângă mărul imperial sau globul crucifer. Statuia lui făcută bucăți zăcea acum la pământ, în așteptarea distrugerii definitive, căci fragmentele erau pe rând cărate la topitorie, unde erau transformate în tunuri. După cum și Gilles era conștient, turcii nu agreaseră niciodată arta statuară și nici designul arhitectural și decorațiunile, în general, adică tocmai ceea ce contribuia mai mult la splendoarea clădirilor respective. În ciuda pasiunii lui pentru monumente și dimensiuni, Gilles nu s-a atașat de Constantinopolul contemporan sau de poporul orașului, iar la plecare și-a jurat să nu se mai întoarcă niciodată.

[…]

Așa se face că la sosirea la Constantinopol a lui Pierre Gilles, la o sută de ani după victoria lui Mahomed al II-lea, Bizanțul nu numai că dispăruse ca instituție politică, dar erau greu de găsit până și urmele lui materiale. În anii de după 1453, clădirile și obiectele care definiseră imperiul erau neantizate, una câte una. Cea dintâi a dispărut icoana Hodighitria, simbolul protecției din partea Sfintei Fecioare și al acelei spiritualități vizuale atât de esențiale pentru identitatea bizantină. În timpul asediului de la 1453 se aflase în Mănăstirea Chora, ca să-i apere pe soldații de pe zidurile dinspre uscat, iar la scurt timp după năvălire fusese făcută bucăți de un otoman în căutare de pradă, care și-a dorit aurul și pietrele de pe ramă. Au urmat multe alte repere importante, căci Mahomed al II-lea a decis să renunțe la Adrianopol și să-și mute capitala la Constantinopol. Asta însemna remodelarea orașului pentru a deveni o reședință potrivită pentru sultan; multe dintre vechile clădiri au disparut, deoarece în anii ultimi, de sărăcie, ai imperiului, majoritatea marilor biserici, mănăstiri și palate ajunseseră într-o tristă stare de deteriorare. Biserica Sfinții Apostoli a fost demolată, fiind înlocuită cu Moscheea Cuceritorului, Fatih, între 1462 și 1470. Columna și statuia ecvestră a lui Iustinian au fost doborâte în anii 1540, pentru ca din metal să se poată turna tunuri: Gilles a mai avut ocazia să vadă câteva fragmente, chiar înainte de a fi duse la topitorie. Rămășițele Marelui Palat au fost îngropate sub Moscheea Albastră în 1609, iar palatul Vlaherne a dispărut, pur și simplu. Hipodromul s-a transformat în piață deschisă. Dar nu toate s-au pierdut. Otomanii au fost mulțumiți să poată utiliza clădirile încă funcţionale. Hagia Sofia fusese îngrijită până în ultimele zile și a putut ușor să fie reconvertită în moschee, prin introducerea unui mihrab care să indice direcția spre Mecca și adăugarea a patru minarete. Pantocrator și alte biserici mai mici au supraviețuit și ele, fiind folosite în alte scopuri, dar pierzându-și caracteristicile bizantine: decorațiunile figurative bogate care împodobeau tot spațiul interior.

A supraviețuit și moștenirea literară a Bizanțului, deoarece Constantinopolul fusese plin de biblioteci cu bogate fonduri de carte. În dimineața de 29 mai 1453, multe dintre aceste cărți au sfârșit pe foc, dar multe au și scăpat, fiind mai târziu căutate pentru achiziție de colecționari așa ca Pierre Gilles sau duse în apus de refugiați. Printre ele erau nu numai opere ale unor autori bizantini, fie ei Zosimus, Procopiu, Mihail Psellos sau Ioan Cantacuzino, ci și exemplare prețioase ale clasicilor greci, care fuseseră până în ultima clipă texte de studiu în învățământul superior. Era vorba de cele mai vechi exemplare complete din marii gânditori, oratori și dramaturgi ai antichității – Platon, Aristotel, Aristofan, Demostene și Lucian – opere care de secole nu mai existau în Occidentul creștin. În Italia, au fost citite, copiate și traduse cu pasiune de intelectualii renascentiști, care au pus la dispoziție în vederea tipăririi primele ediții ale clasicilor greci la începutul anilor 1500. Datorăm astăzi exclusiv bizantinilor supraviețuirea acestei moșteniri literare peste secole de prefaceri.

Biserica bizantină s-a salvat și ea din dezastru. În parte datorită faptului că Mahomed al II-lea știa că este în interesul său să mențină schisma dintre ortodocși și catolici, luând astfel bizantinilor ultima speranță că frații lor întru religie din Occident vor veni să-i salveze. Funcția de patriarh era vacantă în momentul când sultanul a cucerit Constantinopolul, iar el s-a îngrijit personal de numirea, la câteva luni după victorie, a unui ierarh selectat cu atenție, un personaj vestit pentru opoziția sa în fața oricărui compromis cu latinii. În acest fel, Mahomed le ușura supușilor săi creștini și acceptarea noii ordini: dacă otomanii erau necredincioși, măcar nu interveneau în credința strămoșească, așa cum făceau latinii. Astfel, deși împărații dispăruseră, patriarhul de la Constantinopol a continuat să fie în fruntea Bisericii Ortodoxe, autoritatea sa fiind respectată în Serbia, Bulgaria și Rusia, țările care inițial acceptaseră creștinismul de la Constantinopol. Așa stau și astăzi lucrurile și înființarea de comunități ortodoxe în vestul Europei, în America de Nord și practic în toată lumea asigură religiei statutul de cea mai vizibilă moștenire a Bizanțului. O biserică ortodoxă din Brooklyn, Sydney sau Londra va reflecta de cele mai multe ori stiluri arhitecturale și decorațiuni interioare bizantine. Iconostasul, care desparte altarul de spațiul principal al bisericii, este întotdeauna acoperit cu icoane ale lui Iisus Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților. În multe locuri, slujbele se țin în greaca arhaică, care ar fi fost înțeleasă și în Bizanț, sau în vechea slavonă, limba literară creată în secolul al IX-lea cu ajutorul lui Chiril și Metodiu. Cea mai directă prezență vie dintre toate este însă enclava monastică de la Muntele Athos, unde funcționează în continuare Marea Lavră, întemeiată în timpul domniei lui Nicefor al II-lea Focas, împreună cu altele lăcașe, înălțate mai târziu. Aceste mănăstiri reprezintă o legătură directă cu lumea pierdută a Bizanțului.

În ciuda acestor reflectări ale lui în lumea noastră, atât de mult din Imperiul Bizantin a dispărut cu desăvârșire, încât rămânem adesea cu impresia deprimantă că el a fost un eșec. De mult ori este comparat, nefavorabil, cu Imperiul Roman clasic, cel care l-a precedat, lăsând o moștenire atât de tangibilă în limbă, legislație și arhitectură, ca să nu mai vorbim despre seria de epopei hollywoodiene. Cuvintele citate mai sus ale lui David Erskine, colecționar de antichități scoțian din secolul al XVIII-lea, sunt tipice pentru acest gen de percepție negativă a Bizanțului. Comparația cu Roma este însă nedreaptă. Imperiul Roman a crescut pentru că a putut să-și copleșească vecinii, unul câte unul, grație populației sale abundente. A înflorit și s-a dezvoltat pentru că, odată întemeiat, hotarele lui au fost rareori atacate. Bizanțul, în schimb, a fost produsul unei lumi violente și nesigure, suferind peste o mie de ani de presiuni aproape constante la granițe și nenumărate invazii, asedii și războaie. În tot acest timp, imperiul a supraviețuit și și-a păstrat cultura și identitatea, în vreme ce de jur împrejurul lui lumea era în stare de mișcare continuă. Și a reușit să reziste nu transformându-se într-un stat mărginit, militarist, care să tragă obloanele și să adopte o mentalitate de asediat. Dimpotrivă, s-a străduit să folosească spre avantajul propriu marea de oameni care se revărsa mereu peste granițele lui, stârnind vrajbă între acele popoare, acceptându-le pe unele pe teritoriu, ca să-și crească puterea, și integrându-le în sistemul religios și în cultură. Așa se face că, dacă ar fi să cântărim care este cea mai deosebită moștenire a Bizanțului, aceasta s-ar putea să nu fie Ortodoxia sau păstrarea scrierilor Greciei antice, ci mai degrabă învățătura că tăria unei societăți constă în capacitatea ei de a se adapta și de a-i integra pe străini chiar și în cele mai ostile circumstanțe.

JONATHAN HARRIS, Bizanţ