Simplitatea contează. O enciclopedie color, pentru o viață simplă și plină de culoare.

Cum să organizăm o casă • Lucrurile inutile din casă • Simplificarea casei • Organizarea casei • Decorarea casei • Baia şi frumusețea • Cum să vă îmbrăcaţi • Gătit şi amuzament • Secretele curățeniei • Cum să trăiţi frumos

Multe scrieri minimaliste încep cu prea mult. Prea mulți bani de cheltuit, prea multe cumpărături inutile, prea multe lucruri – dar prea puțină fericire. Aceasta însă nu este o astfel de scriere.

Povestea mea începe într-un apartament vechi, în care îți auzeai ecoul propriei voci, un apartament din centrul orașului Wilmington, Carolina de Nord. Povestea mea începe într-o bucătărie venită „la pachet“ cu dulapuri de lemn mult prea înalte, acoperite cu zece straturi de vopsea, blaturi din plastic ciobit și gândaci maro (traducere: gândaci de bucătărie, dar pe stil american) care, în secunda în care se aprindea lumina, fugeau în douăzeci de direcții diferite. Erau mai mulți gândaci decât orice altceva.

Eu abia împlinisem douăzeci și trei de ani de câteva zile. James împlinise douăzeci și cinci de ani de câteva luni. Un an și jumătate mai târziu, aveam să scriu prima postare pe blog. Până la urmă, ne-am hotărât să plecăm din Carolina de Nord și să ne mutăm în Providence, Rhode Island, acolo unde eu aveam să urmez școala postuniversitară, iar James să-și termine teza de masterat. Aşa ne-am mutat împreună într-un apartament minuscul din Brooklyn. Iar eu aveam să încep să scriu despre viața noastră în acel loc. După un an petrecut acolo, ne-am căsătorim. Însă, înainte de toate astea, a fost începutul nostru. Începutul nostru împreună, în primul nostru apartament.

Am ajuns la acel apartament, pentru prima dată, după căderea nopții.

James îl descoperise cu câteva săptămâni mai devreme, când eu încă locuiam în străinătate. Avusesem o relație la distanță, în care timpul petrecut împreună fusese limitat, dar și îmbogățit de experiențele din tot felul de locuri îndepărtate. Pe parcursul excursiilor noastre cu bicicleta prin viile din sudul Burgundiei, excursii scăldate în apus de soare și parfumate cu aromă de chardonnay, mă hotărâsem să mă duc după James, în Carolina de Nord, odată ce anul școlar avea să se încheie. El urma să înceapă un program de studii postuniversitar, iar eu să mă reacomodez cu viața din America și să-mi caut de lucru.

James îmi trimisese fotografii cu apartamentul pe care-l găsise pentru noi. Știuse ce să pună în evidență: șemineul, ferestrele în bovindou și veranda cu leagăn. Dar absolut nicio poză cu gândacii de bucătărie.

Prin e-mail-uri, discutaserăm ce trebuia să facem ca să reparăm plasele de țânțari de la ferestre și să ascundem boilerul pe gaz care ocupa jumătate din sufragerie. Nu aveam încă habar de vagabondul care avea o plăcere deosebită să-și vâre capul în casă prin fereastra din bovindou. Sau de vecinul care, într-o noapte, urma să încingă un foc de tabără uriaș în spațiul de trei metri lățime dintre casele noastre de lemn, în stil Queen Anne. Nu aveam idee că, la un moment dat, tavanul din baie urma să se prăbușească, sub ochii noştri, și că aragazul pierdea monoxid de carbon. Când am sosit la noua adresă, tot ce știam era că apartamentul acela trebuia să devină casa noastră.

Așa că, abia coborâtă din avion, după un an de zile în care predasem într-o școală elementară din Franța, am găsit în dormitor o saltea și o somieră, cu cearșafuri curate, ecrú. James le cumpărase singur, întinzându-se pe nenumărate saltele, până găsise una care considerase că avea să ni se potrivească amândurora. În apartament mai era o canapea, căpătată de la un cuplu care se mutase cu copiii în cealaltă parte a țării. Mai aveam o mașină de spălat și o alta de uscat rufe, pe care le îndesase într-o debara, după ce le transportase în grabă cu ajutorul unei camionete închiriate. În bucătărie: două cratițe.

Cu doi ani înainte, James își petrecuse vara pe insula Edisto, din Carolina de Sud. Magazinul local Piggly Wiggly avusese o promoție la produsele Royal Doulton, iar James păstrase punctele acumulate pe fiecare bon și cumpărase cratițele astea din oțel inoxidabil. De atunci le cărase cu el peste tot: din contract sezonier în contract sezonier – traversând astfel țara în lung și-n lat în căutare de broaște țestoase, pentru proiectele lui de cercetare, și de pârtii de schi.

Amândoi eram oameni maturi – ceea ce le-am spus și părinților noștri. Am încercat să ne demonstrăm asta nouă înșine, cum am putut mai bine, în vreme ce ne construiam o viață împreună într-un stat aflat la sute de kilometri depărtare de orașele în care crescuserăm. Pentru că adulții au case. Iar casele înseamnă mai mult decât patru pereți și un pat. Așa că mi-am deschis valizele și mi-am atârnat câteva rochii în șifonier. Undeva, un gândac a luat-o la goană pe podea.

Să-ți faci o casă e muncă grea și, nu știu din ce motiv, e o muncă subapreciată. E o cale de a găsi logica lucrurilor. În timp ce învățam cum să facem rost de bani ca să ne plătim chiria, petreceam și ore întregi discutând despre farfurii sau despre cum se mătură cel mai bine gândacii morţi, astfel încât să îi scoți din casă peste pragul ușii. Stăteam întinși în pat și visam cu ochii deschiși la ce fel de perdele să ne punem la geamuri.

În după-amiezele în care eram singură, după serviciu, căutam prin magazinele de antichități un scaun, o veioză sau o oglindă care să ne facă să ne simțim în casa noastră acasă. În orele în care nu lucram, îmi ocupam timpul cu diverse proiecte: să dau jos de la ferestre transperantele rupte, care oricum nu aveau dimensiunile potrivite, și să pun în locul lor perdele – niște perdele subțiri, pe care le cumpărasem ieftin. Pentru fiecare fereastră revenea câte una singură – ca să fac economie la bani.

Am cumpărat un mop și James a frecat cu el podelele de lemn. A făcut asta de o mie de ori, până când am putut să mergem cu picioarele goale și tălpile nu ni s-au mai murdărit. Dar și după ultima spălare, apa din găleată tot nu era curată.

În prima săptămână petrecută împreună, ne-am cheltuit puținii bani pe o perdea de duș nouă, în dungi albastre și albe. Am atârnat-o și apoi am ne-am dat seama că, prin comparație, cada părea acum afumată. M-am gândit că voi rezolva problema cu clor. Când am dat cu spray-ul cu clor peste straturile antice de murdărie din cadă, din greșeală, am atins și perdeaua cea nouă, care, sub ochii mei, s-a umplut de pete portocalii. Înfrântă, m-am prăbușit pe podeaua îmbâcsită a băii. În fond, nu era decât o perdea de duș. Și totuși, valorea ei era mult mai mare: fusese o încercare de a ne dovedi maturi. O încercare de a transforma apartamentul vechi și degradat în căminul nostru. Un triumf al economiilor financiare. I-am telefonat mamei, plângând în hohote.

James îmi lăsa pe pervazul ferestrei de la bucătărie sticle de bere goale în care punea flori. Am început să descâlcim murul din grădina din față. Am înfipt în colțurile camerelor plăci de surf – ca metodă de depozitare și… pentru decor. Am cumpărat ghivece de teracotă și le-am umplut cu iederă. Ne-am atârnat hainele în șifonierul îngust, pe care îl împărțeam. Am cărat până acasă, am curățat și am renunțat la o serie întreagă de comode ponosite, până am ales două – le-am frecat cu șmirghel, le-am vopsit și le-am iubit. Am cumpărat un quilt care a costat cât salariul meu pe o săptămână, adică nu mult.

Trebuia să luăm un număr nesfârșit de hotărâri, iar opțiunile erau mai multe decât ne-am fi putut imagina. Aveam nevoie de un mop, dar ce fel de mop? Aveam nevoie de săpun, dar de care săpun? Făină: albă sau integrală? Șervețele: de pânză sau de hârtie? Detergent: lichid sau pudră? Îmi amintesc cum, în magazin după magazin, ameţeam sub lumina deloc măgulitoare a neoanelor, neștiind ce să aleg.

Însă nu era vorba doar de lucruri. Tot ce făceam în spațiul acela părea să aibă un sens mult mai profund. Chiar vrei să atârni chestia aia acolo? Cum îți împăturești lenjeria intimă? Învățam. Hotăram ce obiceiuri să împrumutăm de la părinții noștri și pe care să le respingem. Învățam ce obiceiuri să împrumutăm unul de la altul. Și ce obiceiuri să ne formăm noi înșine, de la zero. Nu mai exista nimeni care să ne spună ce să facem, dar, în același timp, ni se părea că toată lumea ne spunea ce să facem: o viață întreagă de sfaturi, deseori contradictorii, cu privire la ce e frumos să ai și ce e neapărat necesar să ai.

James mârâia când venea vorba de brânză tofu, iar eu strâmbam din nas la friptură. Înfometați, decideam ce să pregătim pentru masa de seară. Amândurora ne plăcea să mâncăm la lumina lumânărilor. Așa că am cumpărat lumânări, le-am așezat în mijlocul mesei și le-am aprins. Nu conta că de trei seri la rând mâncam paste; noi aprindeam lumânările.

Am făcut și greșeli. Lucruri pe care le-am strâns și de care nu aveam realmente nevoie. Bani pe care i-am cheltuit, deși am fi putut să-i economisim. Certuri pe care, într-o zi, aveam să ştim să le evităm.

Ceea ce am învățat în acel prim apartament am luat cu noi și când ne-am mutat în al doilea. Am adoptat o anume marcă de săpun. Am cumpărat făină și un borcan în care s-o păstrăm. Am făcut alegeri în privința cablului, Internetului, electricității și gazului. Am învățat cum să cumpărăm din piețele de producători. Am găsit o băcănie în cartierul nostru. Ne-am obișnuit să facem plimbări lungi cu bicicleta pe plajă. Încercam să ne oferim unul celuilalt spațiu ca să putem respira. Uneori nu reușeam și am învățat și din episoadele astea.

Când James şi cu mine ne-am mutat în apartamentul minuscul din Brooklyn, deja locuisem împreună patru ani, în tot atâtea apartamente. Patru apartamente în care ne mutaserăm, în care despachetasem și pe care încercasem să le transformăm în acasă.

În spațiul acela micuț, de doar șaisprezece metri pătrați, am realizat că izbuteam să ne păstrăm mințile întregi, în ciuda dimensiunilor reduse, tocmai datorită alegerilor pe care deja le făcusem. Au fost multe lucruri de care a trebuit să ne despărțim. Au fost coșuri și cărți și mobilă care nu au mai ajuns „în finală“. Însă mutarea în acel apartament liliput nu ne-a schimbat atât de mult stilul de viață, cât ni l-a cristalizat.

Niciodată nu mai locuisem într-un spațiu atât de restrâns, dar învățasem ce înseamnă să fii inventiv. Învățasem că primul pas este să deschizi larg ferestrele. Și că al doilea e să faci curățenie. Și că al treilea e să faci patul și poate să aranjezi un buchet de flori și să tragi adânc aer în piept.

Speranța mea, în ceea ce privește această carte, este că vă va învăța câte ceva. Că împărtășindu-vă câteva dintre poveștile mele și câteva dintre lucrurile care au funcționat în apartamentele în care am locuit, vă voi oferi soluții simple care să vă ajute să respirați un aer la fel de curat. Nădejdea mea este că această carte va reprezenta, la nivel metaforic, acea deschidere a ferestrelor și acea frecare a podelelor.

Viața e complicată. În aceiași ani în care învățam cum să ne facem o casă, James şi cu mine am îndurat și alte experiențe profund umane. Am învățat ce înseamnă moartea, infracționalitatea și suferința iscată din senin. Am continuat să ne îndrăgostim unul de celălalt. Ne-a fost dor de familiile noastre. Ne-am frânt mâinile de grija carierelor noastre. Ne-am plănuit viitorul. În unele clipe, am simțit o bucurie indescriptibilă în cuvinte. Și am descoperit că viața nu e întotdeauna simplă. Însă problema perdelelor poate să fie.

Despre asta e cartea de față. Despre hotărâri simple, obi­ceiuri și obiecte care alcătuiesc fundalul vieţii noastre tumultuoase. E o carte despre plăcerea materialelor simple, despre designul cinstit și despre avantajul unui ritm mai lent. Ea oferă metode prin care casa poate să devină mai prietenoasă cu planeta, dar și mai prietenoasă cu noi, cu conturile noastre din bancă, cu propria noastră imagine despre noi înşine. E o carte care pornește de la premisa că o casă simplă e plină cu lucruri care-și fac treaba. Ea pune în lumină faptul că, pe măsură ce ne decorăm casa, trebuie să fim paznicii lumii aflate dincolo de sfera noastră privată.

Fiind mai mult decât o alegere estetică sau economică, traiul simplu impune o serie de acte conștiente. Consumând mai puțin, cumpărând mai calculat și aruncând cât mai puţin gunoi, putem face rost de timp și de spațiu pentru acele lucruri care chiar contează. Transformând fiecare metru pătrat într-o operă de artă utilă, putem îmbunătăți caracterul fiecărei zile. Indiferent cine sunteţi sau unde vă aflaţi, puteți să faceți ca viaţa voastră să conteze. Simplu.

Erin Boyle