Thorsten Havener, autorul volumelor "Nu dezvăluiți niciodată secretul" & "Știu ce gândești"

A studiat filologia, franceză-engleză, la Saarbrücken Universität. Din 1986 a avut mii de spectacole, conferințe, celebre emisiuni TV cu maximă audiență și turnee cu casa închisă în Germania, Austria și Elveția. Este autor de bestselleruri cu peste un milion de exemplare vândute și traduse în șaisprezece limbi.

„În comparație cu fratele meu, am fost cu siguranță mai talentat ca iluzionist, deoarece încă din adolescență eram în stare să mă prefac, fără să clipesc, că am mâna goală, deși țineam ascunsă în ea o minge sau o pagină împăturită. Palmate, de acum știți. Puteam să-mi persuadez spectatorii ca, din cele cincizeci și două de cărți de joc, să o aleagă exact pe cea dorită de mine, în timp ce eu arboram un aer de înger. Fratele meu nu era în stare de asta. De îndată ce ținea ascunsă o monedă în mână sau făcea orice alt truc, se îmbujora și avea o grimasă. Remarcai la el întotdeauna un gest oarecare ieșit din context. Asta se mai numește și magicians guilt – sentimentul de vinovăție al magicianului. Judecând după reacția lui Christian, nu știam ce anume făcuse, dar știam că făcuse ceva. Suficient pentru a percepe existența secretului. Atunci, un colț al vălului de mister se ridică. Și se trezește curiozitatea.

Păstrarea secretului reprezintă muncă. Și e un efort să ascunzi un lucru față de ceilalți. Trebuie să-ți stăpânești nu doar limbajul corporal, dar și orice pornire verbală. Iar odată ce i-ai servit cuiva o minciună, trebuie să ții minte exact ce și cui i-ai plasat-o, ca mai apoi să nu te dai de gol cu o fake story. „Cine minte trebuie să aibă memorie bună“, spunea retorul roman Quintilian.

Sper că am reușit să vă conving între timp că păstrarea unui secret e o dovadă de înțelepciune. Ultimul capitol din Harry Potter a fost ferecat într-un seif cu mult înaintea apariției ultimului volum. Creatorul Urzelii tronurilor, George R.R. Martin, mai are de scris la capodopera sa. El cunoaște finalul, dar nu îl divulgă nimănui. Cum serialul a luat-o acum înaintea ciclului de romane, este posibil să apară și diferențe între ele. Și asta rămâne secret, iar ce se mai zvonește pe internet aprinde și mai mult speculațiile. Cadourile de Crăciun ale copiilor mei rămân un secret până când le deschid, iar codurile noastre secrete nu vor ieși niciodată din cercul familiei. Nu intenționez să dau publicității nici secretele show-urilor mele, la fel de puțin pe cât are de gând Microsoft să o facă.

Magicienii sunt adevărații regi ai păstrării secretelor. Houdini a luat cu el în mormânt majoritatea trucurilor sale, dar și ceilalți artiști își păstrează cu sfințenie secretele. Astfel, Max Malini, un iluzionist legendar, născut în Galiția, a schimbat coperta volumului The Expert at the Card Table special ca să îl poată citi în public fără să vadă cineva că citea un text despre arta cărților de joc și a trișării. Și secretul care înconjoară această carte nu a fost aflat nici astăzi. Autorul este un anume „S.W. Erdnase“, desigur un pseudonim. Nimeni nu știe al cui, de fapt. Limpede este doar că trebuie să fi fost un expert absolut, cartea fiind în continuare o lucrare de căpătâi a trișării și artei cărților de joc. Am mai spus-o: meseria de autor este predestinată identităților secrete.

Mie nu mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume fără secrete. Am toată priceperea să le păzesc, ceea ce este ca o ultimă legătură delicată cu fratele meu, care ne unește și dincolo de moarte. Prin arta magiei am învățat să am secrete. Știu de ce am secrete. Știu de ce depinde ca un secret să rămână un secret și mai știu și cum să atragi atenția asupra unor lucruri neesențiale și cum să taci la momentul potrivit. Într-un cuvânt: știu cum se păstrează un secret.

Ceea ce rămâne ascuns ne dă șansa să ne protejăm și să ne tragem sufletul. Secretele și discreția sunt vitale pentru conviețuire. Nu degeaba există această străveche maximă arabă: „Dacă îmi trec sub tăcere secretul, el este prizonierul meu. Dacă îl las să-mi scape, eu sunt prizonierul lui. De pomul tăcerii atârnă fructul lui, pacea.“

Pe lângă pace și protecție, există mai mult, în ce mă privește. Misterul are puterea să aducă schimbări și să invite la meditație. Și să hrănească fantezia. Mi se pune deseori întrebarea dacă mă mai surprind și dacă mă mai amuză spectacolele colegilor. Un show la care am asistat cândva a trezit în mine ceva ce nu mai trăisem niciodată. Se întâmpla în 2017, la New York.

Mă aflam în Union Square din New York, Midtown Manhattan, piața care leagă nobilul Park Avenue de Broadway-ul scăldat în neon. Încet, se răcorea, nu peste mult timp avea să se lase seara. Sub umbrelele lor multicolore, vânzătorii își făceau reclamă la hotdogi și la covrigii calzi sub privirile lui Washington, primul președinte al Statelor Unite ale Americii, sub forma unei statui ecvestre din bronz. Jur-împrejurul meu, case înalte și zvelte, la parterul cărora se aflau restaurante și cafenele, iar în apropiere, la Decker Building, atelierul lui Andy Warhol. Dar nu de aceea mă aflam aici. Urma să particip la un show în care apărea Derek DelGaudio. În ultima vreme auzisem despre el din tot mai multe surse: „Trebuie neapărat să-l vezi. Nu-i omul gesturilor mărețe. Dar cu atât mai spectaculos.“

Suna promițător.

„Și ce anume face?“, m-am interesat. „Care este subiectul lui?“

„Își pune întrebări, iar în special îl preocupă asta: cine suntem noi?“

Cine suntem noi? Întrebare pe care și-au pus-o și magicienii și filozofii antici. Cum ne putem cunoaște pe noi înșine. Cum putem reuși să înțelegem mai bine lumea? Și, în cele din urmă, cum putem fi fericiți? Nu este și acesta un mare secret?

Gândindu-mă mai atent, mi-am dat seama că trebuia neapărat să văd spectacolul. Mă preocupaseră de atâta vreme cele mai vechi dileme și secrete care ne privesc pe noi, oamenii, încât m-am simțit pe loc cuprins de cel mai profund fior. Mi se părea că mă lansez într-o mare aventură. M-am gândit la lunga călătorie făcută de mine până atunci, începută cu monedele călătoare ale fratelui meu. Călătorie a cărei țintă era să pătrund în miezul miracolului și al secretului, să sondez ceea ce este neașteptat în jurul nostru și atâtea alte lucruri. Când întâlnim inexpli­cabilul, mai întâi cădem pe gânduri, în dorința de a-l desluși, de a învăța. Doar într-o lume capabilă să se mire se poate dezvolta atașamentul, creativitatea și fantezia, putem să căutăm susținerea și fericirea. În acest fel, fiecare om este un magician în căutarea alegoriilor și simbolurilor moderne.

Cunoștințele mele nu exageraseră cu nimic: show-ul m-a cucerit încă înainte de a începe. La intrare la Daryl Roth Theatre era o ușă neagră simplă, pe care se citea, scris cu litere albe: Is identity an illusion? Este identitatea o iluzie? Acum știam că venisem la locul potrivit. În foaier se montase un perete mare și negru, în care erau înfipte bilețele albe, pe care se putea citi, cu litere negre: „Eu sunt un aventurier“, „Eu sunt un grădinar“, „Eu sunt un prieten“… Înaintea show-ului, fiecare spectator trebuia să se decidă asupra unui asemenea bilet și să îl ia cu sine. Erau multe sute dintre care putea alege.

Dar cine eram eu? Sau mai bine zis: cine eram în acel moment? Tată, fiu, călător, sceptic, oracol, mag, frate, șaman, cititor de gânduri, mincinos, prieten, soț, animator, autor, deținător de secrete, muzician, amfitrion, oaspete, șoarece de bibliotecă, introvertit, conferențiar, artist, profesor, elev, translator sau purtător de costum?

La ce să mă hotărăsc? Inevitabil, din cele mai profunde adâncuri ieșeau la suprafață imagini. Cândva, de-a lungul vieții, fusesem toate astea, uneori și în același timp. M-am simțit aproape la fel ca în clipa dinainte să deschid cufărul fratelui meu. Diferența era că acum nu urmăream să dezleg secretele lui Christian, ci pe ale mele proprii.

Nu mi-a fost ușor să aleg. Bilețelele mă atrăgeau – când unul, când altul. Nu m-am grăbit – cu speranța că nimeni nu îl va lua pe cel căutat de mine –, pentru că nu existau dubluri. Eram conștient că alegerea pe care o voi face avea să mai joace un rol, în timpul reprezentației sau și după aceea. Să iau biletul care îmi plăcea cel mai mult? Nu, ar fi fost prea simplu. În afară de asta, știam: plăcutul și neplăcutul ne servesc să nu rămânem neutri, ci să atribuim valori. Atribuim valori grație experienței acumulate prin evenimentele din trecut, pentru a înțelege ceva ce se petrece acum sau rămâne rezervat viitorului. Dar poate că între timp se schimbase ceva și potențiala mea evaluare nu se mai potrivea deloc?

Fir-ar să fie, mai complicat nici că se putea.

Multe mi-au evocat povești aproape uitate. Mi-au venit în minte concedii de demult, proiecte eșuate, dar și mai reușite decât m-aș fi așteptat. M-am gândit la prima mea întâlnire cu Christiane, la nuntă, la nașterea copiilor noștri. M-am gândit la clipa în care copiii au rostit primele cuvinte, la prima lor răceală, la primul drum pe bicicletă fără roți de sprijin. M-am gândit la primul nostru Crăciun în familie, la prima noapte în casa cea nouă. M-am gândit la dulciurile din magazinele de jucărie ale copiilor mei. M-am gândit la prima apariție pe scenă a fiicelor mele. M-am gândit la genunchii juliți de Vincent pe skateboard. Mi-a mai venit în minte și țigara luată de la profesoara mea, în adolescență, și la sentimentul de camaraderie cu prietenii mei din școală.

M-am gândit la primul sărut și la primele chinuri ale iubirii. La prima mea reprezentație. La faptul că am trăit toate astea conștient că se petrec prima dată – dar că probabil nu voi fi niciodată conștient când voi face ceva ultima dată. Cândva am să-i dau Christianei ultimul sărut, îi voi îmbrățișa ultima dată pe Carlotta, Vincent și Marlena, la un moment dat voi contempla ultima dată munții sau marea. Cândva voi asculta ultima dată „Stairway To Heaven“ și voi citi ultima carte. Cândva voi avea ultima mea apariție pe scenă și cea din urmă ieșire din scenă. Oare atunci voi fi conștient de asta?

Toate astea mi-au trecut prin minte în vreme ce mâna mea aluneca pe perete, în căutare. Nu este extraordinar ca un simplu perete să te îndemne la asemenea gânduri!? M-am simțit pătruns de o uluire profundă. Era puterea misterului.

În cele din urmă, am găsit biletul potrivit. Într-o altă zi aș fi făcut poate o altă alegere, dar exact în acea zi, exact în acel teatru din New York, arătătorul de la mâna mea dreaptă s-a simțit atras irezistibil, magic, de acel unic bilet.

L-am desprins de pe perete încântat și fericit.“

Thorsten Havener, Nu dezvăluiţi niciodată secretul